Ziua 3

Plecări... 

Noaptea se ridică de peste lume și de peste pielea noastră mirosind a vise. Nu știu ce ai visat tu, dar eu ți-am visat ochii. Mă mângâiau și îmi zâmbeau și speranțele pluteau în apele lor căprui. Te-am privit dormind și am mulțumit destinului că locul din dreapta mea nu e gol ci plin de un suflet cald și de un zâmbet de copil pe care îl port gravat în fiecare por al pielii. Când te-ai trezit m-ai privit iar eu ți-am spus prin tăceri toate lucrurile pe care le iubesc la tine și toate respirațiile fără de care zilele ar trece searbăde, impregnate de tristeți și de neîntâmplări. Nu știu ce parte a trupului a fost atinsă prima oară. Nu știu de au fost șoapte sau doar sclipiri de nove și supernove. Nu știu decât că sufletul l-am pus sub o claviculă de-a ta și că pielea de pe degete am îndepărtat-o strat cu strat și celulă cu celulă pentru a te simți în carne vie ca pe cea mai acută durere din care s-ar naște apoi absoluta alinare. 

Sărutul tău mi-a ars umărul și mi-a înflorit mugurii gândului. Parcă au trecut secole de singurătate de când ne-am întâlnit, de când ne-am iubit.

Tăceri...

Nu vreau să ucid minunea fragilă a trupurilor noastre. Mi-e teamă că voi speria păsările mari și albe ce au căzut din nori. Îngeri. Îmi opresc bătăile inimii să nu te tulbure, sălbatice, nebunești, extatice. Îți sorb doar imaginea și colorez zările cu speranțe și amintiri ce încă nu sunt, dar le știu și vor fi. Peisajele aleargă, se schimbă tivite cu raze de soare și parfumate cu zâmbetele timide din noi. 

Albastru...

Clipele moi ni se topesc pe buze și cad cu stropi mari în „a fost”. Au panglici roșii legate de glezne și ne pulsează viu sub tâmple precum tăciunii aprinși ai unei nopți împărțite la doi. Luminile orașului curg cald prin vene și acolo, în întunericul unei camere străine, o șoaptă plutește singuratic: te iubesc!

Oare unde umblă cealaltă jumătate de gând?