Ziua 1

Te-am pierdut...

Norii au plâns cu lacrimi nesfârșite, pe obraji nemângâiați de nimeni. Negre, de smoală rece și umedă. În aer pluteau vise zdrobite și așteptări nedesenate încă pe niciun cer. Fluturii zburau bezmetici, cu aripile arse de focul privirilor tale crude și tăioase înfipte în inima ce încă bătea pentru tine. Cuvintele se zdrobeau de timpane precum săgeți otrăvite de atâta zbucium, de atâta tăcere picurată pe geamuri. Respirațiile noastre erau aburi veninoși, cai sălbatici desprinși din gleznele noastre obosite de-atâtea amăgiri. Ceața din ochi nu te lăsa să îmi vezi tremurul mâinii ori pâlpâirea speranței așa cum gândurile aninate sub tâmple nu te lăsau să-mi auzi șoapta. Erai lângă mine, dar sufletul te căuta pierdut, un licăr înecat de furtună. Găsea ruine și voci mute, locuri din care încrederea plecase de mult și-n locul ei steaguri negre se înălțau, zgâriate de vânt.

Sufletul se zbătea sub griul ruginit al apusului. Își căuta fărâmele și glasul ce l-ar fi putut poate aduce din nou în palma ta. Dar palma era strânsă, închisă, un pumn pregătit să lovească și să sfărâme amintirile moi cu parfum de doi. Un colț din el primea o unică rază, plăpândă, firavă, aproape înghețată. Un colț de albastru într-un ocean îngenuncheat de maree. 

O lună...

Mă înec în apele ochilor tăi și-aș vrea ca fiecare clipă să rămână cu mine, comoara eternă îngropată între coastele mele din care nimeni să nu te mai poată fura. Ai fi în siguranță acolo, știu. Ți-aș alunga gândurile goale și ți-aș pune în loc stropi de fericire. Ți-aș șterge lacrimile și ți le-aș preface-n zâmbet cald. Ți-aș plimba pașii prin locuri în care dansează galaxiile și-n care niciun om nu te-ar mai putea atinge. Te-aș învăța să simți iar, să vrei iar, să crezi iar. Ți-aș fi început și tu mi-ai fi sfârșit.

Și-acum încă mai aștept sărutul ce nu a mai venit...