Ziua 18

Oare...

Se plimbă nori pe cerul ăsta, știai? Unii sunt albi, pufoși, și îmi imaginez cum ar fi să alerg printre ei desculță. Oare ar fi ca vata? sau precum covoarele alea delicate peste care îmi plimb mâinile prin magazine? Și dacă am sta întinși și am sări în ei ar fi precum paturile alea moi sau am cădea prin ei și ne-am zdrobi de pământ? Poate am ateriza în vreun copac sau pe pajiștea aia albă ce pare ninsă de atâtea flori și pe care am putea face un picnic cu clătite și multe visuri turnate în pahare cu picior înalt. Știu, e proprietatea cuiva, dar hai să îi sărim gardul într-o seara!

Alții sunt gri și încruntați și par că stau să plângă, dar îi aleargă vântul și uită. Îmi par reci și grei ca de plumb. Oare dacă i-ai ține tu de mână așa cum mă ții pe mine ar mai fi așa triști? Uite, eu zâmbesc. Uneori zâmbesc numai în gând. Mi-e teamă să nu sperii lumea cu fericirea mea și cu surâsul ăsta roșu ce mă urmărește peste tot. Oare cum râde un nor? Hai să îl gâdilăm! Dar dacă râde cu lacrimi? Noi nu avem umbrelă azi doar raze de soare ce se joacă de-a v-ați ascuns. Știu că ai furat din el și l-ai închis în privire. Altfel cum ți-ar străluci ochii precum o armată de licurici într-o noapte toridă de vară? Șșșș... e secretul nostru!