Ziua 19

Inimă...

Îmi odihnesc tâmpla pe pieptul tău și ascult melodia perfectă a inimii tale bătând sub stern. Îmi spune povești în versuri despre iubiri ce n-au fost și despre miracole ce sunt, zi de zi, între noi, firele invizibile și roșii ce ne leagă bătăile și respirațiile, cuvintele și tăcerile, privirile și visele tăinuite în noapte. Simt cum moleculele mele încep să se lovească de închisoarea de carne ce le ține captive, într-un haos brownian, aproape perfect; ele nu cunosc răbdarea, nici limitele sau timpul. Ele te cunosc doar pe tine și-ți recunosc atingerea din milioanele de atingeri câte există în lume. Sângele nu mai curge în venele mele ce vor să se desprindă toate din mine precum rădăcinile unui copac ce își părăsesc bucata de pământ rupând singura conexiune pe care o mai au cu Universul și cu însăși viața. Capilarele sunt primele ce îmi ies de sub piele căutând căldura unui alt cord... apoi vin toate celelalte: vasele de sânge, arterele, atriile și ventriculele, simțurile, dorințele, gândurile. Mușchii mi se atrofiază și oasele se prăbușesc în mine absorbite de gaura neagră dintre coaste. Nu mai știu nimic, nu mai vreau nimic. Am totul! Mâine poate să nu mai existe pentru că azi s-a oprit din goana-i nebună și mi-a dăruit o cupă de fericire pe care am sorbit-o cu nesațul beduinului rătăcitor prin deșert. 

Ochii mei lichizi îmi curg pe obraji și se transformă în boabe mari de fericire ce îți udă umărul. Nodul din gât mă sugrumă și-mi sufocă cuvintele ce se izbesc de cerul gurii într-un zbor orb spre nicăieri. Ți-aș fi spus că dacă aș muri acum m-aș transforma în fluturi, nicidecum în cenușă pentru că iubirea nu poate fi purtată de vânt ci doar de aripi fragile care nu se tem de aerul rarefiat al celui de-al nouălea cer. Ți-aș fi spus că viața mea înflorește toată în palmele tale, fără teama că într-o zi ai putea închide pumnul, fără regrete sau tremur. Speranțe. Încredere. Ți-aș fi spus că nu mai vreau nimic. Am totul!