Ziua 13

Licurici...

Nicio notă nu străbate aerul parfumat, nicio muzică nu ni se lipește de trupuri precum hainele ude într-o zi cu ploi torențiale, niciun sunet nu face să vibreze tăcerile colorate pe podele. Doar o melodie neștiută de nimeni ni se insinuează printre gene, ne curge în sângele arzând a iubiri și ni se cuibărește în amfora roșie a inimii, pulsând viață și vise. În cele patru camere ale ei se îngrămădesc vioare, flaute și piane, o orchestră întreagă dirijată din umbră de un geniu uscățiv, cu părul cenușiu și cu nisip portocaliu curgându-i din mânecile sacoului roase de timp. Sub piele ni se ascund note și cheia sol înflorind precum o orhidee ciudată născută din catifeaua unei aripi de fluture și verdele crud al unui smarald neșlefuit. Ritmul ni se rostogolește pe coapse a dans și ne aprinde luminile difuze ale unei scene imaginare mărginită de sălcii și alb de iasomie. Dintre stele cad fulgi mari, violeți, promisiuni mute scrise pe apele limpezi ale unei priviri, fiori calzi desenați pe umerii goi ai dimineții. 

„Degetele noastre se-amestecă-n ceață;

care-s ale mele? care sunt ale tale?”

Nu știu cum zboară clipele, spre ce zări sau printre ce alte destine, frânte ori poate strălucind a soare. Nu aud nici respirația pământului, nici lacrima ce cade în vreun colț îndepărtat de lume în care speranța și-a împrăștiat petalele ofilite și s-a transformat în cenușă amară. Nu simt zâmbetele ce se înlănțuie cu brațele umezite de doruri și regăsiri și nici săruturile aprinse arzând marginile norilor. Pentru o secundă lumea s-a oprit și numai noi, două fărâme de soare, două picături clare de rouă, am umplut universul și i-am furat comorile ascunse printre constelații. Și-acum eu sunt un licurici.

Licuriciul din vârful capului tău.