Femeia întoarsă

Cu ochi de mare privește în depărtări
La clipele ce zboară înecate în zări,
Pe gene curge dorul de zile ce-au fost
În nopțile triste în care totu-i anost.

Pe buzele-i roșii săruturi se sparg
Ca valuri înspumate de-al bărcii catarg
Și murmură pierdut un cântec de sirenă
Vrăjind secunda rece și făcând-o eternă.

Pe-obrajii de sidef lacrimi curgând
În picurii lor o lume-ntreagă înecând,
Neagră și tristă ca un tainic mormânt
Pustiită și goală de-al vântului cânt.

Mâna ei fină poate să ucidă speranța
Chiar dacă prin vene îi curge doar viața
Căci numai ea este cădere și zbor
Zâmbet, durere și șoaptă de-amor.

De trupul ei cald dorințe se lovesc
Ca fluturi de becuri, ce-apoi orbesc
De-atâta lumină, cu aripile scrum
Și gândurile arse, amestecate cu fum.

Ființa ei toată în furtuni se transformă
Când cuvintele par o fantasmă diformă,
În suflet zgâriind cicatrici care dor,
Sufocând sentimentele, privindu-le cum mor.

Alte femei întoarse se odihnesc la Psi