Suflet în oglindă

Am rămas singură înveșmântată într-o lacrimă amară ce s-a prelins pe geamul mut. Imaginea ei s-a destrămat ca visul trezit de zorii dimineții...

Cerul s-a stins sub ploaia de regrete ce picură mărunt. Lumea se-nvârte în cercuri rupte și fără de înțeles precum fantasme trezite din nou la viață după somnul adânc al uitării. Ochii privesc în goluri pline de iluzii reci ce strălucesc preț de o secundă și-un film se proiectează tremurat pe fila albă ce se-așterne palidă și obosită pe masă.

Mâna ei caldă o simt ca pe-un fior ce se prelinge prin porii dezgoliți și picură apoi în sânge. Doi ochi căprui și-atât de triști îmi desenează zâmbete pe chip și-mi cântă un cântec ciudat, dar cunoscut. Aș vrea s-o strâng în brațe și să o îngrop sub piele, să o ascund de zilele și nopțile ce vor veni. Să înec țipătul Lumii în valuri albastre iar noi să ne jucăm cu luna pe muzica unui răsărit violet.

Să îi construiesc castelul din scoici legate cu iluzii și să-i ascund în el naivitatea. S-alerg spre el când noaptea mă sufocă, când uit să cred, când nu mai știu să zbor. Să-i fac din stele leagăn și aripi din vise, să nu cadă și ea așa cum am căzut de-atâtea ori, cu sufletul îngenuncheat și rupt.

- De ce m-ai abandonat în camera aceea goală? mă-ntreabă în tăcere. 

- Ți-am lăsat visele mele să-ți țină de urât. Le-am smuls pe fiecare de sub piele și ți le-am oferit.

- Erau însângerate. Au țipat să le iei înapoi. Și eu am țipat...

- Știu. Și inima mea țipa când am scos-o din piept și am oferit-o unui demon.

- Am scrijelit pereții în delirul meu, rugându-te să vii...

- Oamenii mi-au scrijelit pe trup durerea, ruga mea s-a pierdut undeva între Cer și Pământ iar Dumnezeu m-a uitat.

- Eram copii...

- A trebuit să cresc, să fiu adult. Să uit jocul, să învăț disperarea, să gust veninul și să îmbrățișez singurătatea.

- Și visele?

- Le-am desenat cu cretă colorată pe un asfalt încins. Au fost călcate în picioare și șterse de atâtea ploi ce-au curs din ochii mei.

- De ce m-ai omorât?

- Eu am murit odată cu tine.

Privirea i s-a înecat în boabe mari de lacrimi ce mi-au udat obrajii. Pe fruntea-i fină, riduri subțiri se aștern, confundându-se imperceptibil cu ale mele. În colțul gurii un zâmbet piere topit pe buzele mele. Ochii ei luminoși și naivi rămân goi și muți, pierzându-se în ochii mei.

Am rămas singură înveșmântată într-o lacrimă amară ce s-a prelins pe geamul mut. Imaginea ei s-a destrămat ca visul trezit de zorii dimineții... și în oglindă sunt doar eu. 

*Articol înscris la Blog Power, ediția 19 cu o temă propusă de mine*

*Mult succes și lor: " Intalnire cu dragostea", " Intalniri", " Ti-as spune ca...", "Asteptati-ma..." "Nu sunt cuvinte", "Rendez vous cu un vis", "Baiatul fara nume", "Fara zahar", "Cuvinte noi...neterfelite inca", "Intalnire nerealizabila", "Cadru sihastru denumit optimism"*