Ocnaș

- De ce plângi? Ți-e dor de cineva?

Dor... un cuvânt în marea de cuvinte. Un cuvânt ce nu-l mai simt pentru că îl port în vene în fiecare clipă. Cum să umpli un gol atât de mare cu câteva cârpe vechi și niște zâmbete sparte? E ceață... ceață de lacrimi în priviri pierdute. Ceață umedă de atâtea dureri impregnate în sânge. Mă zbat în propria temniță ca un ocnaș ce poartă de gleznă lanțurile grele ale copilăriei frânte. Zâmbesc adesea, dar numai Cerul mai numără nopțile în care împrăștii visele pe perna udă de lacrimi și mucegăită de suferințele născute în secunda în care ochii ei s-au stins. 

Raze de soare inundă camera spărgându-se de podeaua rece. Sunt cioburile speranțelor vechi pe care le-am ascuns sub piele, dar care acum sângerează prin colțișoare de trup. Lumea e vie și caldă. Lumea nu știe... 

Eu sunt un mort ce bântuie străzi pietruite scrijelindu-și tristețea pe pereții muți. Sunt o fantasmă ce aleargă pe plaja  visului ucis înainte de a vedea strălucirea dimineții încercând să adune firele de nisip ce l-au format cândva. Sunt un cadavru al cărui inimă a fost smulsă din piept când încă mai respira și aruncat în Univers așa, incomplet, mort și totuși viu, căutând zadarnic mâna ce l-a disecat. Sunt o nălucă bâjbâind în întunericul neființei, agonizând și așteptând de fapt sfârșitul... promisiunea că Undeva voi fi din nou copilul tău cu ochi de ursuleț.

- Astăzi era ziua ei...