Scrisoare

Tatălui meu... cu dragoste!

Mi-ai crescut sufletul de când era doar o fărâma de praf, de când era doar un licăr vag într-o lume de nori, un vis ce înflorea timid la capătul unui fir de gând. L-ai învelit în grija ta şi l-ai vegheat în întuneric. I-ai luminat paşii și ai picurat în el viață în culori luminoase și noi... Uneori i-ai frânt aripile, scurt... dureros... cu un singur cuvânt sau cu un gest ce s-a înfipt în trup ciopârțind iluzii și dezlănțuind furtuni în ochii mei de copil... dar el te-a iertat... 

Ai vrut să îl aperi de pumnalul ascuns în spatele unor îmbrăţişări calde pe care el îl confundase cu un zâmbet. Ai vrut să îl înveți că uneori cea mai puternică otravă se-ascunde în cel mai dulce nectar. Ai vrut să îi arăți că orice extaz se naște și moare pe buzele unei agonii. Ai vrut... Dar el era naiv! A crezut că tu eşti doar egoist şi nu te-a lăsat... S-a aruncat cu ochii închişi în braţe străine ce legănau minciuni și cântec de sirenă... iar îmbrăţişarea lor l-a rănit. L-a zgâriat adânc... şi-a plâns cu picături mari de sânge.

A rătăcit desculţ pe străzi pietruite cu cioburi. S-a ascuns printre ruine, cerșind un colț de cer senin. S-a târât printre amintirile sfâșiate și-a băut până la fund cupa dezamăgirii. A strigat durerea în toate cele patru zări și-atâta lume l-a privit cu nepăsare. Câțiva trecători i-au aruncat fărâme de dispreț. Le-a îngropat sub piele ca pe comori neprețuite și-avea să le poarte mult timp tatuate pe mâini, amintindu-i de-atunci... Cum s-ar fi putut întoarce la tine?! Era gol, umilit şi îndurerat. Cerul plângea deasupra lui când l-ai găsit... plin de noroi şi umed.

L-ai privit tăcut... sufletul tău a plâns mut pentru el. L-ai luat în braţe, i-ai curăţat rănile şi i le-ai pansat cu fâşii de speranţă. Ai cernut pe ele cuvinte nemairostite până atunci și-ai picurat balsam de mângâiere caldă. Le-ai văzut cum s-au transformat în cicatrici, cum florile au acoperit sufletu-mi pustiu. Ai alungat cu mâna ta norii și mi-ai desenat soarele pe un colț de inimă. L-ai văzut pregătit să zboare din nou, să viseze, să trăiască... şi nu l-ai oprit. Ai fost vântul care l-a ridicat în văzduh, ajutându-l să culeagă stele. 

Și nu îmi este teamă că vreodată voi cădea pentru ca acum știu că TU vei fi mereu acolo, gata să mă prinzi. Acum ştiu că oricât de departe sufletu-mi ar zbura tu îl aştepţi... acasă.

*Articol participant la concursul Moștenirea

2012, Categoria: Creații literare*