Minciuna și păcatul meu

Cuvintele... le căutăm printre tăceri când noaptea cade rece din văzduhuri. Le ascundem în priviri când cu buze pecetluite am vrea să ne strigăm durerea. Le facem scut și sabie când sufletul sângerează pe altarul trupului obosit de prea multele bătălii purtate. Le picurăm ca mângâiere în inimi prea des spălate de lacrimi și îngropate de tristeți. Le transformăm în promisiuni și construim castele de nisip peste care cernem apoi uitare și regret. Le punem aripi și le purtăm deasupra norilor pentru a le fărâma apoi de asfaltul unei realități pătate de gri. 

Cuvintele mele au mințit de-atâtea ori. Au numit nectar otrava nopții, au semănat speranță când pământul arid se crăpase sub tălpi, au desenat răsărituri acolo unde ultimele raze de soare s-au ascuns pentru-a muri, au crescut flori peste câmpuri de spini, au mângâiat deși sângele curgea încă din răni, au pus zâmbet peste ploi de lacrimi. Au spus „va fi bine!” când ar fi trebuit să spună „va fi rău!”. Și, pentru o clipă, minciuna s-a ridicat la rang de adevăr, omida a devenit fluture plutind în văzduh și rugul uscat a înflorit albastru ca visul născut dintr-un coșmar.

Minciuna și păcatul meu este speranța

*Articol înscris la Blog Power, ediția 23 cu o temă propusă de Elly*

*Mult succes și lor: " Sinceritate&Adevar in opinia mea", "Jur sa spun adevarul si numai adevarul...", "Umbra inimii mele", "Durerea unui adevar", "Un dram de intelegere", "Minciuna, vacanta adevarului", "Adevarul, bucata de puzzle lipsa", "Adevarul este ca nu exista niciun adevar".*