Ziua 22

Furtună...

Întunericul mușcă din mărul zilei și eliberează stihiile ascunse în cutia Pandorei. Vuietul lor umple zările și înfioară norii pierduți pe cerul negru aducător de furtuni și de lacrimi mari de ploaie. Pe geamuri curg blestemele vântului ce aleargă turbat prin marea de gri în care niciun suflet nu îndrăznește să iasă în larg. Stelele se sting pe rând precum reflectoarele după căderea cortinei, prevestind liniștea grea de plumb și uitarea aducătoare de praf. Copacii își poartă greu povara în bătaia nebună a vântului, înclinându-se în mătănii ce par a cere îndurare.

Și în mijlocul acestui spectacol grandios în fața căruia ne simțim mici precum fire disparate de nisip, focul își înalță brațele aprinse spre cer într-un dans roșu, captivant, ce încălzește aerul încremenit al încăperii. Două voci valsează prin lumina slabă și prin parfumul de cireș înflorit al lumânărilor aprinse a apropiere și a taină. Amintirile se rostogolesc pe covoare și zâmbete înmuguresc sub piele, deschizându-se colorat la fiecare atingere moale. Cuvintele se împletesc și se desenează pe încheieturi ori în palme, verzi și aproape timide precum firele de iarbă apărute după iarna cernită. Tăcerile se împart și ele la doi prinse între privirile ce-și numără parcă gândurile și bătăile de inimă. Gleznele, prinse una de cealaltă cu panglici de mângâieri satinate, primesc sărutul înfiorat al nopții.

Mi-ar plăcea să avem stele pe tavan. Să le numărăm și să căutăm în ele constelații și poveștile galaxiilor ori culorile nebuloaselor cu formele lor ciudate. Să pictăm flori pe pereți, buburuze ori ghioceii ăia de care îmi e așa de dor. Să ne desenăm mirările ori clipele rotunde ce curg prin noi înspre eternitate. 

Și dacă aș fi un fluture atunci aș fi un fluture mov.