Atât de gol

Când am pășit întâia oară pragul visului m-au întâmpinat pereții albi și atât de goi, scăldați în lumina unei dimineți înghețate de ianuarie. Preț de o clipă am uitat să respir, apoi mi-am scos pensulele și am început să pictez golul, infinitul și durerea. Gri. Am adăugat stângaci un zâmbet, o iluzie nouă, un dor. Galben. Am pus aripi cuvintelor și am presărat praf de stele peste speranțe. Albastru. Din tavan au început să curgă picuri mari și m-am ascuns tremurând sub umbrelă. Abia apoi mi-am dat seama că-i iubire, am închis umbrela și am dansat în ploaie. Se făcuse roșu.

Primii oameni care mi-au bătut la ușă mi-au adus cu ei vise noi. Mi-au dat putere să cred, mi-au încrustat litere aurii pe ferestre și au lăsat surâsuri moi printre file. Nici acum nu știu dacă au fost numai cuvinte ori dacă secundele pe care le-au lăsat aici au fost cu adevărat ale mele. Și au plecat...

Au urmat alți pași, alte priviri, alte surâsuri. Fiecare a luat câte ceva din mine. Fiecare a lăsat în urmă un parfum. Câțiva au zăbovit mai mult și-au înțeles. M-au luat de mână și m-au purtat prin întuneric. De la ei am învățat că uneori lumina se simte, că pereții micuței mele încăperi nu sunt limita nici capătul, că oamenii pot fi oameni și în spatele unor perechi de taste negre. Alții au vrut să-mi curme zborul. Au țesut pânze fine de iluzii și au folosit măști. Colorate și strălucitoare, e drept, dar la final tot măști. Ei m-au învățat că uneori, doar uneori, e bine să păstrezi comorile acolo unde nimeni să nu le poată găsi. În suflet. 

Dar cum să-mi învăț sufletul să nu mai creadă?

În Universul nostru plouă cu minciuni peste cioburi și cruci. Alergăm uzi, aproape înghețați, cu tălpile pline de sânge urmăriți de fantasme și căutăm frenetic lumina. Dar cine să o găsească?! dacă am uitat să căutăm în noi.

*Articol înscris la Blog Power, ediția 41 cu o temă propusă de Liviu*

*Mult succes și lor: "Sicane online", "In neantul blogosferei", "Online-Retributii" *