Vise în minți închise

Nu pot să salvez cuvinte ce mor, nenăscute. Nu pot să modelez un zâmbet pentru fiecare lacrimă ce curge în Univers. Nu pot să plâng pentru fiecare speranță ce cade de pe raftul Lumii și se sparge în miliarde de cioburi. Nu pot să rup filele negre pe care sufletele Lor mor în fiecare zi câte puțin.

Nu pot să agăț de mâna mea visele ce voi le înecați în suferință. Nu pot să învăț să zboare toate aripile pure pe care voi le smulgeți de pe umerii goi ori de câte ori atingeți pământul. Nu pot aduce norii când inima pulsează într-un deșert de nesiguranță, gata să moară, gata să fie scoasă din piept.

Nu pot să sădesc vise în minți închise. Nu pot să sculptez litere pe trupuri bântuite de fantasme ce se-ascund de dalta-mi luminoasă. Nu pot să cos raze de soare în miezul nopților voastre reci.

Sunt un copil naiv ce-a încercat să creadă că monștrii pot fi învinși, că visele nu dor, că soarele trăiește și după nori. Sunt un copil naiv ce-a vrut să-ți prindă în păr stele și să te acopere cu-o pătură de flori de primăvară. Sunt un copil naiv... atât de naiv!

Eu încă mai cred în oameni... 

Și dacă scriu prea mult e pentru că trăiesc prea mult!

*Articol înscris la Blog Power, ediția 15 cu o temă propusă de Ratzone*

*Mult succes și lor: " Uman, dual...", " Umanitate, inumanitate, dezumanitate...", " Unitate  in cuget", "Oameni"