Liliacul
Și-a fost cândva o mână ce-mi împletea în păr vise. Și-au fost cândva două buze ce-mi impregnau pe suflet zâmbete. Și-a fost cândva o privire blândă ce mă apăra de ploi și de-întuneric.
Au fost zile fără nori și ceruri pline de culoare. Au fost stele desenate pe un tavan albastru de demult. Au fost bucățele de inimă dăruite mie și transformate în Om.
Eram doar un pumn de lut iar ea mi-a dat Viață.. viața ei. M-a învățat să merg pe drumuri pline de spini, zâmbind. M-a învățat sa simt ploaia ce cade din înalt și să nu mă ascund de stropii ei. M-a învățat să-mi strâng lacrimile în palme și să le îngrop sub piele.
M-a învățat...
Mai aveam încă pagini necitite și jocuri neîncepute. Speranțele erau doar niște boboci și curcubeul nu apăruse încă. Simțisem vag parfumul unei vieți ce abia mi se așeza în față... Un drum neînceput ce s-a sfârșit atunci, odată cu Ea.
Fierul înroșit al morții mi-a marcat crud destinul. Otrava durerii mi-a curs prin vene și m-a hrănit ani întregi. Am avut sufletul tăiat în bucățele și îngropat în pământul ce mi-a înghițit copilăria, visele, zâmbetul... Și lacrimile n-au mai încăput sub piele.
În nopți reci și goale mi-am vândut aripile de înger în schimbul vieții ce-o pierdusem... și-aș fi dat tot pentru o ora în plus. Pentru încă o mângâiere. Pentru un singur cuvânt... Dar n-am primit nimic. Am pierdut tot.
Și de atunci tot liliacul miroase a tristețe.
*Mult succes și lor: ”La multi ani, mama!, "Mama", "Am sa te astept aici", "Zeita"
