Otravă

- Dă-mi ceva! Vreau să uit de tot!

Mă privește straniu și-mi zâmbește crud. Are ochii roșii iar lacrimi negre îi curg șiroaie pe obraz.

- Tot înseamnă... TOT. Oameni ce ți se oglindesc pe chip și cei ce respiră încă în cicatricile tale. Locurile ce palpită viu în mintea ta și cele în care ai lăsat fărâme de suflet. Gesturile ce te-au făcut să zbori și cele ce ți-au furat visele, pustiindu-te. Atingerile ce ți-au scris povești pe piele și cele ce au strecurat durere în inima-ți deschisă.

Plec ochii... pe pământul negru zac cioburi colorate. Sunt vise, speranțe, scântei de fericire ce agonizează acum pe pânza realității. Până mai azi formau un mozaic perfect de viață împlinită. Acum sunt spinii ascuțiți ai unui drum pustiu ce mă poartă spre nicăieri.

- Dă-mi ceva! Vreau să uit de TOT!

Mută, îmi întinde o mână cenușie și un pahar plin cu o otravă neagră. E dulce... îmi arde gâtul și sufletul. Îmi înegrește buzele și mintea. Trecut și prezent, împletite indistinct se succed amețitor printre pleoape, ca într-un joc nebun de iele. Mă prind în horă, înveșmântată în delir și doar vocea ei se mai aude pierdut în zare...

- Mâine în ce otravă ai să-ți mai îneci sufletul?