Fotografie

E atâta liniște în jur.... doar pulsu-mi slab și răsuflarea obosită a pământului sfâșie zarea plină de nori. Străzile pustii și piatra colțuroasă a Golgotei ce am urcat-o parcă ieri sunt singurele ce-mi îmbrățișează strigătul mut. Dealuri goale se înalță semeț spre ceruri. Sunt temple construite din durerea și cenușa de speranță a oamenilor ce au sfârșit mult prea devreme printe ele. Dar Cerul i-a uitat...

Pe treptele de piatră, cu ochii închiși, strâng una câte una, lacrimi, ce cad neîncetat de-atâtea zile. În ele voi developa apoi fotografiile făcute cu retina... oameni, locuri, momente, fericire... sunt toate ale mele... sau, cel puțin, au fost. Le așez cu grijă în albumul sufletului, ținându-mi respirația ca nu cumva să le zgârii. Sub privirea-mi tristă, prind viață... dar numai o secundă. Dansează viu, zâmbesc cald, apoi dispar.

Cum pot să le aduc la viață? Cum să dau timpul înapoi? Cum să-l opresc Atunci, Acolo? Cum să ard zilele ce au trecut și visele ce le-am construit cu fiecare bătaie de inimă?