Am uitat...

... să fim Oameni. Am uitat să simțim strigarea mută a celui de lângă noi. Am uitat să auzim bătăile inimilor ce ne înconjoară. Am uitat să vedem fericirea din spatele unei priviri pline de lacrimi. Ne-am urcat în caruselul timpului ce ne târăște amețitor într-un vârtej infinit... din care nu mai putem coborî. Care ne poartă în valuri indistincte de trupuri ce aleargă zi de zi... trupuri în care sufletele au murit zdrobite de ignoranță.

Răspundem la mailuri... și telefoane... dar nu mai știm să răspundem unui zâmbet... unui salut... unei priviri calde și sincere. În ce moment am uitat toate aceste lucruri? În ce moment am încetat să ne mai Trăim viața? Suntem spectatorii teatrului oferit de noi înșine și marionete în mâinile Destinului... a Sorții... a Celorlalți.

Târziu... lipsiți de energia tinereții... uitați de Timp, purtând pe chip semnele anilor și în suflet cicatricile durerilor înțelegem că ar fi trebuit să ne oprim Atunci. Ar fi trebuit să visăm mai mult... să sperăm mai mult... să TRĂIM mai mult...

Regretele vin întotdeauna când este deja prea târziu.