Amestec...

...de gânduri... şi iluzii... şi sentimente. Te iubesc acum... peste o secundă te detest. Zâmbesc printre lacrimi şi plâng râzând... dar tu nu înţelegi. Şi taci. Şi mă priveşti ca pe un om căzut din lumi îndepărtate şi stranii.

Am o inimă de foc închisă într-un trup de gheaţă. Am o minte ce aleargă printre vise captivă într-o lume pietrificată... ce a uitat să viseze... ce a uitat să alerge. Am speranţe ce zboară într-un Univers mort în care până şi timpul stă pe loc. Port o mască ce îmi zgârie chipul, dar ce îmi apară sufletul.

Şi mă priveşti din nou... şi nu vezi nimic dn toate astea. Nici picătura de apă ce se prelinge uşor pe tâmplă pentru că sufletul îmi topeşte trupul. Nici gândurile ce se lovesc violent de pereţii încăperilor goale construite de oameni indiferenţi şi uitate acolo. Nici speranţele cu aripi frânte ce zboară haotic, căutându-şi echilibrul. Nici aţele cu care îmi leg în fiecare dimineaţă masca temându-mă ca nu cumva această să cadă în mijlocul mulţimii.

Şi nu vezi nimic...