100

O mare albă se așterne tăcut în fața ochilor mei. Bărcuțe mici și albastre apar la orizont, legănându-se ușor. Se ascund timid printre valuri și printre gândurile mele. Le aleg cu grijă și le împing pe mare... Sunt cuvintele ce le regăsesc doar aici, închisă într-o încăpere goală a minții mele, cu sufletul pe masă, pregătit pentru disecție.

Uneori scriu încet, privind pe geam la cerul prea albastru și senin, la culorile orașului ce se topesc și se amestecă interminabil. Alteori cuvintele lovesc nemilos foaia albă ca o ploaie torențială ce distruge și eliberează. În ochi ascund furtuna ce îmi îneacă sufletul. Marea cea albă devine agitată și picături mari cad peste bărcuțele albastre ce poartă povara sentimentelor mele ascunse în cutii mari de metal.

Uneori scriu râzând și cuvintele dansează bucuroase, mângâiate de lumina zâmbetului meu. Alteori se așează posomorâte ca în fața unui pluton de execuție, îndurând curajoase loviturile lacrimilor și ale bucățelelor de suflet ce cad peste ele.

Aici sunt eu... cu sufletul în mâini și cu gândurile goale. Locul în care trăiesc, scriu și plâng... iar voi... voi sunteți cei care îmi citiți sufletul.

*Pentru toți cei 100 care petrec câteva minute în fața acestui blog*