Splendoare...

Paşi mici mă poartă spre "acolo", unde liniştea se joacă printre copaci, călcând uşor iarba. Mă întorc "acolo", în sanctuarul meu pierdut de timp... ascuns de lume.
Mă priveşte straniu... dar mă îmbrăţişează strâns... Mă mustră că nu am mai venit de mult. Sunt aici, acum!
Şi e curios cum descopăr toamna abia în îmbrăţişarea lui. Turnurile de beton ale vieţii mele o ascunseseră atât de bine până acum iar curgerea timpului îi acoperise freamătul. O privesc în toată splendoarea frunzelor ei moarte ce dansează spre Pământ. Este vie... colorată... şi senină. Este o bucăţică de linişte pierdută în inima oraşului.
Stau "acolo" privind minunata agonie a copacilor, ascultând vântul şi scufundându-mă în mine. Îmi ţin răsuflarea ca să o aud pe a lui... Întind mâinile să mă cuprindă din nou în braţele sale liniştite... Deschid larg ochii şi... visez... plutesc... dispar.