Lacrimi negre
Ploi de lacrimi negre cad pe sufletul meu gol... E pustiu... nu mai e nimeni... nu a mai rămas nimic. Ecoul mut se întoarce înapoi la mine... Nu a găsit pe nimeni care să îl asculte cum plânge. Mâna tremurândă se mişcă în gol... Nu a găsit pe nimeni care să o atingă blând. Ochii însângeraţi caută în zadar...Negura deasă îi apasă prea rece...
Flori de vise s-au ofilit demult şi acum zboară înecate în vântul cel rece ce le poartă spre neant. Cine să le mai salveze acum? Cine să le mai culeagă de pe jos? Lacrimile cui să se mai verse peste ele şi să le aducă nemurirea?
Nu a mai rămas nimic... doar ploaia neagră... fierbinte... şi amară. Doar voalul nesfârşit al disperării ce se lasă peste ultimul licăr de lumină...
Nu a mai rămas nimic...
Cu adevarat trist... asa e mereu cand ramai singur... cauti, si nu mai gasesti!
RăspundețiȘtergereM-au impresionat "florile de vise" ofilite. Si "lacrimile care aduc nemurirea" si "voalul nesfarsit al disperarii"...
RăspundețiȘtergereE intr-adevar trist cand nu ramane nimic. Poate doar o umbra de amintire...
@Diana: fizicul inceteaza sa mai caute ceva, dar sufletul nu se opreste niciodata!
RăspundețiȘtergere@Ioan: toata viata strangem amintiri desi pe unele am vrea pur si simplu sa le aruncam.. Si totusi.. ce facem atunci cand am aruncat amintiri ce trebuiau pastrate? ce facem cand am ales drumuri ce trebuiau abandonate?
RăspundețiȘtergereVom merge mai departe oricum...
RăspundețiȘtergereChiar daca amintiri dragi au disparut, chiar daca drumurile pe care bantuim nu sunt cele dorite. Vom fi insa mai saraci, mai nefericiti. Dar si asta face parte din viata...
si doare, si plangi, si te arunci in gol, ce a fost , va mai urma...
RăspundețiȘtergere