Spune-mi...
- Ce-i asta? mă întreabă și îi ghicesc mirarea în privire.
- Asta ce?
- Smoala asta neagră ce curge pe pereți și pare că ne înghite stelele. Tocmai mi-a picurat pe vis și-acum fluturii nu mi se mai întorc noaptea chemați de-o amăgire de lumină.
- Nu e nimic... E doar minciuna ce se topește în noi și-și suflă negrul toxic peste lume.
- Și frigul ăsta ce îmi mușcă obrazul? îmi strânge inima, ca un condur prea mic pentru piciorul ce dorește să-l încapă. Îmi fărâmă simțurile și le simt cum cad toate, ca o fațadă veche, demolată de un monstru de fier. Simți?
- E vrajba semănată în lume, deghizată sub un zâmbet fals sau în îmbrățișarea înghețată a unui așa-zis „sufletist”.
- Am crezut că agonia asta e numai o impresie... Știi, simt sufletul cum mi se frânge, arcadă cu arcadă, zâmbet cu zâmbet, dor cu dor.
- Știu... și-aș mai fi vrut să îi spun că e un sentiment oribil. I-aș fi arătat poate și gaura din piept și mucegaiul ce mi-a cuprins plămânii sau praful gri ce îmi sufocă speranțele. Poate i-aș fi arătat și poza în care îmi mai purtam încă inocența în privire, întreagă, nezdrobită de mâna grea a destinului. La ce bun? e numai o poveste... ca ea sunt mii. E numai o lacrimă... într-un ocean de lacrimi.
- Spune-mi, s-a sfârșit?
Comentarii
Trimiteți un comentariu
"Bate" si ti se va raspunde...