Octombrie

A venit alene, într-o dimineață, cu pasul liniștit al celui ce și-a atins zările și-acum se întoarce acasă obosit, dar cu inima râzându-i între coaste. Ochii-i albaștri păstrau în apele lor toate speranțele Lumii ce le cernea peste pământ ca pe frunzele ruginii desprinse de crengile pustii. Le transformase pe toate în culori cu care își picta pereții căsuței străjuită de pinul semeț ce se încăpățânase să rămână verde precum o oaza în mijlocul deșertului. De-acum timpul curgea senin și se-amesteca cu raze moi de soare și cu șoapte topite pe geamuri în zori.

Pe aripi purta dorul de înalturi și nopțile desena stele pe alte bolți ce nu le văzuse încă. Dar le va vedea, știa. Și-în gânduri le trasa contururi peste zborul clipelor ce vor veni. Le număra... și ele așteptau acolo, în întuneric, strălucind, ca boabe mari de promisiuni îndelung amânate. În păr purta încă parfum de ocean strivit de stânci și fire de sare amestecate cu nisip. Își umpluse venele cu tumultul orașului și-și oferise trupul gol soarelui. Încheieturile îi miroseau a îmbrățișări noi și calde și în fiecare după-amiază își făcea curățenie în suflet pentru a putea primi fiecare strop din fericirea ce o ghicea în spatele unui cuvânt timid, al unui gest, al unui vis.

Uneori norii își picurau plumbul peste orele-i de însingurare și-atunci își învelea gleznele în roșul cuverturii moi ascultând muzica ploii și privind melancolic dansul aburilor ce învăluiau cana de ceai cu aromă de măr și scorțișoară. Frigul îl alunga cu văpăiile fierbinți ale focului din șemineu și cu o ciocolată caldă sorbită pe covorul presărat cu frunze moarte, tânjind după o rază palidă de soare.

Într-un târziu ochii i s-au umplut de lacrimi...

Ți-am lăsat un sărut roșu pe oglinda din baie... Adio, Octombrie!

*Mai multe povești de octombrie se-aștern în tabel la Psi*