Eram...

Mi-am dezbrăcat toate veșmintele mi-am aruncat toate măștile și așa. goală, m-am așezat în fața ei. Copila cu ochi căprui mă privește întrebătoare... ”Pe unde mi-ai umblat?”
E atât de micuță... sub rochița albă genunchii plini de zgârieturi trădează jocul de ieri. Îmi ating instinctiv genunchiul și micuțul semn rămas amintire din copilăria pierdută printre frunze uscate de Septembrie. Aș vrea să îi explic cum timpul zboară și te prinde în vâltoarea sa, în jocul nebun de iele din care ieși cu mintea obosită și trupul epuizat... Continuă să mă privească... un zâmbet naiv îi înflorește în colțul gurii...

”Îți mai aduci aminte iarna? Fulgii mari căzuți din cerul cenușiu. Frigul ce parcă nu îl simțeam. Oamenii de zăpadă pe care îi făceam în fața geamului pentru ca, la căderea nopții, să îi privim de lângă soba caldă în care pocneau lemnele... și vocea ei atât de senină spunându-ne povești. Diminețile cu soare sclipind deasupra voalului alb și imaculat, așezat peste noapte. Parfumul înghețat și fericirea pe care o simțeam alergând printre nămeți; râsetele care inundau derdelușul pe care săniile fugeau din zori și până în seară. Eram mici, era iarnă, era perfect...”

Mi-am plecat privirea în care amintirile îmbibate în lacrimi înfloreau trist. Port și acum în suflet tabloul înghețat, cu căsuța mică și geamuri luminate, cu străduța îngustă acoperită de nămeți, cu teiul ce mă întâmpina semeț și cu trei zâmbete calde care îmi legănau visele înainte să adorm.

”Eram mici... era iarnă... era perfect!”



*Articol înscris la Blog Power, ediția 9 cu o temă propusa de Carmen*
*Mult succes si lor: "Iarna mea", "Poveste in alb", "Iarna, inevitabila iarna...", "O iarna perfecta", "Recuperand vise", "Iarna perfecta"*