Vis albit

Pe visul albit de uitare
ploaia cade, ruginit,
precum o lamă veche
și rece de cuțit.
Pe la colțuri, abia ghicit,
i-au încolțit mirări;
mușchi înverzit ce seamănă,
mai degrabă,
a mucegai.
Podelele au sorbit parcă
toate lacrimile
de pe fața Lumii -
dar mult dorit ce-acum
îi îneacă pașii, gândurile din urmă
și zborul încă frânt.
Cândva avea zidit în el speranțe,
cheia de boltă ce-i ascundea
sufletul înroșit de prea multe plecări
și de mult prea puține veniri.
S-a zvonit că între coaste
nu ar mai ascunde nimic,
nicio comoară, niciun mister
și că prin trupul albăstrit
de geruri și uitări
numai fantasmele
șoptesc în treacăt:
„Te-am iubit!”

* Cuvintele lor: sub bagheta magică a lui Psi *