Direcții

Continuare de aici și aici

Nu mai știu nici ce haine am ales... câteva au căzut de pe umerașe și le-am lăsat așa, împrăștiate la întâmplare. Iar ochii lui m-au urmărit mult timp după ce am închis ușa în urma mea. De ce nu am putut să plec așa, pur și simplu, fără să îmi mai pese de ei?! Sau să plec singură, oriunde, să mă pierd printre oameni a căror limbă să nu o cunosc, să învăț alte obiceiuri, să uit. Conduc încordată; în privire îmi dansează lumini iar gândurile... hmmm, alea nu știu unde sunt. Am scene în minte și încă mai port un sărut pe glezna stângă. De ce trebuie să fie totul atât de complicat?! Nici nu ajung bine și încep deja să mă întreb ce naiba caut aici. Aș face stânga împrejur. La urma urmei am trimis-o pe Ela și ea sigur poate să o scoată la capăt, nu are nevoie de „întăriri”. Sau...? Intru!

Îi văd apropiați și simt tensiunea ce plutește în aer. Știu, am stricat deja momentul! Mă rotesc pe călcâie... ce a fost în capul meu să vin până la el? Nu eu am pus-o să vină?! Știam că o să o găsesc aici... Știam și ce va încerca să facă... Ștefan se mișcă brusc spre mine iar Ela strigă un „stai!” gâtuit pe care îl simt cum se sparge de podeaua rece. Mă întorc involuntar ca o păpușă legată cu sfori de degetele unei mâini nevăzute. O privesc, dar am senzația că văd totuși prin ea. Nu știu ce să citesc în ochii ei și mi-e teamă că va înțelege greșit, că va crede că am venit iar să-i sucesc lui mințile. 

-Ai pățit ceva? o aud, dar pare undeva, atât de departe. 

-Nu. Adică... nici eu nu mai știu ce spuneam, cu atât mai puțin ce gândeam. Nu pot să îmi termin fraza și nici să îmi dau seama ce ar trebui să îi spun. Mă simt tare pierdută în povestea asta și-ai zice că sunt numai spectatorul propriului destin. Se apropie și mă strânge în brațe. Of, chiar aveam nevoie de îmbrățișarea ta, deși nu prea știam cum să o cer. Nu am fost niciodată prietene, dar sunt sigură că în alte contexte am fi putut fi. O îmbrățișez și eu în timp ce mă întreabă moale:

- Vrei să pleci?

Dacă vreau să plec?! nu știu nici de ce mă aflu aici, acum; nu știu nici măcar cum am ajuns să stăm îmbrățișate și să îmi rostogolesc lacrimile pe umărul ei. Dar sunt sigură că vreau să plec cât mai departe! mă rezum momentan la un „Îhî” și îi dau încet drumul.

- Pleacă. Îl conving eu cumva! Dar nu are niciun rost să stai și tu aici, să fim trei triști într-o poveste aiurea.

Privirile mele se agață de ale ei. Vrea să rămână și nu a rupt-o la fugă nicicând de lângă el, oricât de greu a fost și oricât de mare distanța. O admir pentru cât de puternică știe să fie și da, ce mult mi-ar plăcea să știu să fiu la fel. La colțul buzelor înflorește un zâmbet și tot ce pot face acum e să tac, să plec, să trăiesc un vis nou și să îi las și pe ei să îl construiască pe-al lor. Îi strâng mâinile și murmur: „Mulțumesc”.

Ștefan se sprijină de chiuvetă și mă privește aproape speriat. Nu sunt o fantoma dragule, stai liniștit! Ar vrea să îmi spună ceva, dar îl opresc... nu mai are niciun rost acum.

- Încearcă doar să nu o dai în bară și cu ea!

Întreaga față i se relaxează într-un surâs și se apropie ușor, sărutându-mi fruntea.

***

Aerul rece de afară mă face să tremur involuntar și să grăbesc pasul spre mașină. În oglindă mi se reflectă zâmbetul roșu și întreg chipul pare al unei alte femei. Închid ochii... am aripi din nou și pot să zbor spre oriunde iar timpul... timpul a uitat să mai curgă.