Ajutor

Poveste începută aici, scrisă în paralel cu Andra (aici, aici și aici) 

Aleargă clipe în jurul meu și atâtea șiruri de fețe se succed fără să le pot vedea măcar. Nu știu unde s-au dus atâtea zile și nici de ce străzile tremură acum sub zăpadă. Nici Crăciunul nu știu când a venit, deși auzisem parcă voci de colindători pe la uși. De la petrecerea lui Cristian am rămas cu gândurile pierdute și vocea lui șoptindu-mi la ureche... și toate nopțile în care visez că doarme lângă mine... Dar acolo e Ștefan, visând și el, poate la Ela, poate la mine, poate la alta. Nu știu cum roșul meu se topește acum în gri și curge peste zile, peste gesturi, peste tot. Relația asta îmi frânge zâmbetul.

E frig, nu doar pe bulevardul luminat. Oamenii par fericiți... doar vine Revelionul, an nou, vise noi. Numai eu cutreier străzile ca o fantasmă din trecut încercând să amân pe cât posibil, întoarcerea. Telefonul sună pierdut prin geantă. Știu că este el. Insistă probabil să ne vedem, să fugim undeva... de ce nu poate fi ușor?! Cafeneaua asta îmi aduce aminte că e încă decembrie, încă sărbătoare. Obișnuiam să iubesc perioada asta din an, beculețele colorate, mirosul de cozonac cald, cadourile, surâsul cuplurilor ce trec mână în mână pe trotuar. Azi par toate atât de departe... Pe geam sunt flori de gheață și dincolo de el pași se scufundă în albul zăpezii. O văd ca prin vis... e chiar ea: Ela! 

Mă cuprinde o bucurie inexplicabilă de parcă cineva mi-ar fi auzit strigătul de ajutor și a trimis-o tocmai pe ea să mă salveze.... sau?! oare?! Mă ridic repede... mai am puțin și îmi vărs cafeaua. O strig din prag și se întoarce greoi, cu ochii mari, aproape speriați.

- Bună! îmi spune, apropiindu-se.

- Bună! îi răspund, căutându-mi cuvintele... oare de ce am strigat-o? 

Durează câteva secunde până să leg firul ideii iar tăcerea asta mă apasă greu. De ce am strigat-o?! Ăăăă... cred că voiam doar să îți urez un an nou frumos... mda, doar atât am reușit să îngaim. 

Îmi răspunde politicos, urându-mi de bine dar cuvintele ei trec prin mine, fără să lase nicio urmă, niciun gând. Îl caută cu privirea, simt. 

- Nu e, sunt singură, rostesc ușor... nu știu de ce am spus-o! Lacrimile îmi inundă fața. Nu trebuie să mă vadă așa; plec. O privesc cum se îndepărtează, îndreptându-se spre bradul mare, împodobit cu globulețe și beteală și rămâne acolo, țintuită, pierdută printre gândurile ei. Mai am o șansă... să îi spun ei ce mă frământă și să sper că va vrea să mă ajute, că îmi va da răspunsurile pe care le caut. Plătesc în grabă și ies, aproape alergând.

E tot acolo... și fără să mă gândesc îi spun pe nerăsuflate:

- Nu știu ce să-i fac! am spus-o! la naiba, am spus-o!

- Adică?

- Adică e un mort viu. Nu cred că pot să-l fac să zâmbească. Și cred că îi lipsești. Îmi doresc să îi lipsești. Acum da, cred că am spus mai mult decât trebuia. Sper să nu întrebe nimic... sper să nu își fi dat seama nici măcar ce am zis... sper... Oare la ce se gândește acum? Pare că tremură.. sau mi se pare doar.

- Vorbește cu el. Nu am ce face! îmi răspunde și dă să plece. O prind de cot și o rog în tăcere să încerce. Eu nu mai pot, nimeni nu poate.. doar ea. Îmi spune ceva, dar văd numai lacrimile ce-i împânzesc privirea. Zâmbesc. Poate așa își dă seama că suntem amândouă de aceeași parte a baricadei, bucăți ale aceleiași povești triste, doi fluturi prinși în plasele greșite ale destinului. Acceptă să bem un ceai împreună și să vorbim despre cadouri și fulgi de nea, despre turta dulce din copilărie, despre nimicuri ce ne fură surâsuri. În fața cafenelei ne despărțim cu o strângere de mână și de suflet și ne continuăm drumurile separat, eu spre apartamentul călduros unde mă așteaptă cuminți cărțile din facultate și sofaua albastră ca o pată de mare, ea... cine știe.

***

Telefonul sună aproape tot timpul. Prietenele mele mă invită la cabane, petreceri, cluburi și eu nu am chef de nimic. Vreau să treacă și ziua asta, cu artificiile de la miezul nopții cu tot. Să închid ochii și să fie deja „mâine”. Iar el continuă să încerce să mă convingă că de data asta va fi altfel, că nu e nici prea târziu, nici prea devreme. Mi-aduce aminte cum era... de parcă vreodată aș fi putut să uit! În ușă aud bătăi, dar par așa departe încât nu reușesc să-mi spulbere visul. După un timp încetează doar pentru a reîncepe de două ori mai puternice și mai insistente. Mă ridic și deschid. 

Mi se taie răsuflarea și buzele lui le sfărâmă pe ale mele cu un sărut animalic ce-mi aprinde flăcări sub piele. Toate gândurile de până atunci se spulberă undeva pe hol, întrebările se sparg de pereții dormitorului și ultima îndoială cade pe podea împreună cu hainele noastre. Mâinile lui desenează hărți și dezgroapă comori, cu degetele îmi scrie versuri pe gât, în ochi dansează valuri. 

***

- Vino cu mine! lasă-mă să te duc departe, îmi spunea jucându-se în părul meu. Am biletele... pentru azi.

Mi se pare totul o poveste, o nebunie și nu reușesc să-mi amintesc cum am ajuns aici. 

- Ștefan... murmur ca trezită din vis.

- El nu te-a iubit niciodată. Ai fost un trofeu. Antidotul pentru Ela.. iar el, antidotul pentru mine. Dar sunt aici, acum...

- Nu pot! Trebuie să îl văd, îi arunc peste umăr în timp ce îmi caut hainele prin dulap.

Rămâne confuz, întins între așternuturile mov, cu privirile-i curgând pe coapsele mele goale.