Inima....

Da! Se obișnuise să își ducă zilele în colivia ei aurită... toate la fel, parcă trase la indigo... toate sub aceeași bucățică de cer albastru.
Cu speranțe multe îndesate într-un buzunar neîncăpător, cu sufletul împachetat într-o valiză colorată pe care praful își odihnește acum particulele, cu gândurile ascunse într-un colț de inimă, ferit de orice privire sau atingere. Aripile, țesute cândva din flori și vise, s-au ofilit și au căzut pe podeaua rece, ca frunzele de toamnă care valsează prin văzduh.

Și le-a lăsat să cadă... Și le-a lăsat să moară....

Și-acum colivia o strânge... zilele plâng în fiecare noapte, cerul albastru este doar un gol imens... Speranțele vor să alerge din nou... sufletul vrea să zâmbească sub raze calde de viață... gândurile tresar la fiecare adiere de vânt venită de departe.

Trupu-i e aici... reconstruiește aripi, cândva pierdute, din frunze moarte și boabe argintii de rouă.
Dar inima....