Măştile

Se spune că ochii sunt oglinda sufletului, dar de câte ori le acordăm atenţie? Ne-am obişnuit să privim măşti şi să le acceptăm ca atare.. ne îmbrăcăm în scuturi cu care defilăm apoi pe străzi în faţa celorlalţi.. ei ne privesc cu nepăsare şi trec mai departe. Ne-am obişnuit să ne purtăm masca, să ne ascundem slăbiciunile, bucuriile sau tristeţile, dorinţele, visele sau speranţele. Le ascundem pe toate cât mai adânc în noi, aşteptând mereu aprobarea cuiva pentru a le elibera din captivitate.

Nimeni nu ne cunoaşte de fapt.. nici măcar cei pe care pretindem că îi iubim.. nici măcar noi înşine... suntem laşi şi egoişti, ne e teamă că ceilalţi ne vor privi altfel, că nu ne vor mai "iubi".. ne e teamă să fim cum vrem să fim, ne e ruşine de ce simţim.. ne asumăm resemnaţi un rol pe care îl jucam toată viaţa... Când oare vom reuşi să renunţăm la măştile ce ne mutilează sufletele şi personalităţile?

Încearcă să îţi aminteşti când ai privit ultima oară pe cineva în ochi... ce ai văzut în spatele lor? Ai încercat să le descifrezi tainele? Ai văzut oare sufletul ce strălucea în ei? Ai auzit cuvintele nerostite sau le-ai simţit durerea?

Tu ce vezi când priveşti în ochii mei?