Cum sunt...

E ciudat cum oameni care te ştiu de mult nu te cunosc decât puţin... care află despre tine doar ce vrei tu să le povesteşti... care te văd râzând sau suferind fără să înţeleagă de ce... Se uită la tine fără să te vadă, te aud fără să te asculte, trăiesc lângă tine fără să te simtă.

Sunt zile în care nici eu nu ştiu ce simt sau ce vreau, dar probabil că aşa păţim toţi uneori... Ştiu doar că sunt de o simplitate complicată, sunt un joc de lumini şi umbre, sunt un înger cu ochi de demon. Nu cred în iubirile eterne deşi le caut zi de zi... mă sperie responsabilităţile, dar tânjesc după stabilitate... nu fac promisiuni de teamă să nu le încalc... nu caut duşmani, dar nici nu mă feresc de ei. Spun adevărul... cel mai adesea prin priviri sau gesturi; iubesc soarele, dar simţurile îmi sunt treze numai noaptea... trăiesc râzând chiar dacă inima îmi plânge iar lacrimile le transform în ploi reci ascunse după nori.

Construiesc vise zi de zi... mereu altele, mereu aceleaşi. Urăsc singurătatea, dar şi agitaţia. Trăiesc fără să mă gândesc la ce va fi mâine, dar îmi fac planuri... mi-e teamă să nu-mi irosesc energia, timpul sau viaţa... sunt un copil ce vede lumea prin ochii unui adult... refuz să cresc, refuz să-mi pierd naivitatea... Îi iubesc pe ceilalţi, dar mă iubesc mai mult pe mine... nu vreau minciuni frumoase, incertitudini ori ipocrizie... Sunt un amestec de forţă şi sensibiliate, de aroganţă şi timiditate, de înţelegere şi suspiciune, de Rai şi Iad.

Sunt prea complicată pentru cei care mă cunosc şi prea simplă pentru cei care mă ignoră. Am ţeluri înalte, dar bucurii mărunte. Am pretenţii de la ceilalţi, dar mai multe am de la mine. Am nevoie de atenţie, grijă, iubire şi răsfăţ.