Fum...

... moale și fin îneacă camera goală și rece. Parfumul se disipă lent învelindu-mi trupul, amestecându-se indistinct cu porii pielii mele. Siluete ciudate dansează prin aerul încărcat de tristețe, printre picăturile de singurătate ce cad grele pe podea. Imaginea lor pictată pe retină îmi golește mintea și-mi pulverizează gândurile.
Mă pierd ușor printre visele de nisip construite pe malul unui ocean capricios.
O iluzie dulce-amăruie mi se așează în părul împletit cu adierile calde ale unei dimineți pierdute printre prea multe nopți.
O lacrimă se agață capricios în privirea-mi încremenită într-o clipă nesfârșită, în care timpul a murit.
Simt cum materia se dezintegrează și doar cerul plin de nori acoperă goliciunea lumii întregi... Aceeași lume uitată ieri printre stropi de ploaie reci... Aceeași lume ce azi mă reneagă și mă acoperă cu cortina grea a uitării, a tăcerii, a visului ucis.

Fumul dispare... Mirosul atât de cunoscut al cafelei mă cheamă cu o șoaptă blândă... Doar mintea mai aleargă pe cărări necunoscute pline, probabil, de spini.