Grădină

Un cer purpuriu se roteşte deasupra lui. Nori negri acoperă din când în când soarele pe care mi-l desenează stângace în fiecare zi. Sunt nori ce se scutură uneori înecându-l în lacrimi... dar el zâmbeşte ploii, o mângâie cu privirea-i caldă şi norii dispar tăcuţi.

Păşeşte încet pe iarba moale pentru a nu deranja Pământul ce vibrează uşor sub paşii lui. Într-un colţ, ferit de frigul tristeţii sau de priviri necruţătoare, a construit o grădină. E plină de florile de speranţă ce mi le oferă în fiecare zi... Radiază de explozia de culori cu care îmi înveleşte sufletul obosit... Tremură sub atingerea sub care şi trupul meu se topeşte mereu...

Acolo alergăm amândoi ţinându-ne de mână. Acolo visăm împreună acelaşi vis pierdut. Acolo suntem NOI oglindindu-ne unul în privirile celuilalt. Acolo ne întoarcem de fiecare dată când ni se face frig... sau frica. Când ne pierdem visele... când speranţele mor. Când suntem singuri şi goi... prea fericiţi ori prea obosiţi.

Şi ori de câte ori mă pierd... şi ori de câte ori mă doare... şi ori de câte ori îl caut este acolo... Printre flori... printre vise...

... Aşezat pe o bancă, în sufletul meu... în mijlocul grădinii noastre.