Povestea ta

Mi-ai crescut sufletul de când era doar o fărâma de praf, de când era doar un licăr. L-ai învelit în grija ta şi l-ai vegheat în întuneric. I-ai luminat paşii... Uneori i-ai frânt aripile, dar el te-a iertat...

Ai vrut să îl aperi de pumnalul ascuns în spatele unor îmbrăţişări calde pe care el îl confundase cu un zâmbet. Era naiv! A crezut că tu eşti doar egoist şi nu te-a lăsat... S-a aruncat cu ochii închişi în braţe străine... iar îmbrăţişarea lor l-a rănit. L-a zgâriat adânc... şi-a plâns cu picături mari de sânge.

Şi-a rătăcit desculţ pe străzi pietruite cu cioburi... Cum s-ar fi putut întoarce la tine?! Era gol, umilit şi îndurerat. Cerul plângea deasupra lui când l-ai găsit... plin de noroi şi umed.

L-ai privit tăcut... sufletul tău a plâns pentru el. L-ai luat în braţe, i-ai curăţat rănile şi i le-ai pansat... cu fâşii de speranţă. Ai văzut cum s-au transformat în cicatrici, cum florile au acoperit sufletu-mi pustiu. L-ai văzut pregătit să zboare din nou, să viseze, să trăiască... şi nu l-ai oprit.

Acum ştiu că oricât de departe ar zbura tu îl aştepţi... acasă.