Frig şi frică
E frig... şi ploaie... şi frunzele cad. Am sufletul gol şi deznădăjduit. Ce sa fac? Cum să fug cât mai departe de zilele astea care m-au sfărâmat? Unde e viaţa mea de dinainte? De ce am ajuns aici?
Lacrimile se rostogolesc pe obraz... nu vor să se oprească. Sunt reci ca vântul de afară... şi totuşi mă ard. Sunt într-un labirint şi nu-i găsesc ieşirea. Rătacesc de zile întregi. Mi-e frică... e întuneric... sunt doar eu.
Din când în când zăresc un licăr de speranţă... dar nu e pentru mine... Speranţele mele sunt scrum, arse de lacrimile ce cad neîncetat. Nu a mai rămas nimic...
Şi vreau să ies... vreau să se termine odată!
Mi-e frica! Ţine-mă de mână!
ne e frica de tot in jurul nostru...crezand ca totul va fi bine maine...sau pomaine...ne cufundam mai rau in propria minciuna...ne e frica de tot si toate...dar putini recunosc asta....
RăspundețiȘtergere@ beyond me: ar trebui sa o recunoastem mai des si sa nu ne mai ascundem in spatele unor masti frumos desenate
RăspundețiȘtergere