Ruine

Liniste… pe ruinele reci cadeau flori ofilite cu parfum de tristete si dureri. Vantul nemilos aducea ecouri de mult uitate si totusi ramase in amintire. Suspine mute si plansete fara lacrimi, tipete ascutite ascunse in ceata… Ceata disperarii care invaluia daramaturile sufletului ei…
 … Dar oare cum ajunsese asa? De ce florile mureau? De ce sufla vantul? De ce se zbatea, captiva intre ruine? Repeta delirand un nume… un nume strain, dar pe care il iubea… un nume pe al carui tais rece zaceau acum sperantele ei… un nume care ii ucisese nemilos iluziile si care ii inghetatse zambetul, lacrimile, fericirile, tristetile… ii anihilase simturile… Era numele lui…
 … Intr-o zi se trezise razand… Prin vene ii curgea o bucurie nesfarsita, neinteleasa… Visase un inger iar numele lui i se intiparise adanc in minte si in suflet… si de atunci a inceput sa-l caute in toate chipurile care treceau pe langa sufletul ei, strigandu-l in tacere, asteptandu-l ca pe un miracol… Cel mai mare miracol al vietii ei… Zile, nopti, luni, ani treceau nepasatoare pe langa ea fara sa o priveasca un singur moment, fara sa se opreasca din dansul lor nebun… Iar ea le lasa sa treaca, uitandu-se la ele, dar fara sa le poata vedea, auzindu-le cantecul, dar fara a le putea intelege… Invaluita in intuneric… astepta… si raza de lumina orbitoare o trezi brusc. In sfarsit il gasise… Ingerul o privea adanc in ochi, ii intindea bratele sa o prinda, sa o duca in sfarsit la viata.
 … De fapt, pana acum nu traise deloc… era prima secunda a vietii ei si simtea asta prin tot corpul, in fiecare fir de par, in fiecare atom sau molecula. Vocea lui o facea sa vibreze, o privire o facea fericita pentru o zi intreaga iar o atingere abia simtita ii deschidea porti nebanuite spre Rai… Il respira pe el, zambetul lui ii curgea prin vene iar sufletele lor bateau in acelasi ritm… ritmul pe care doar o iubire adevarata il poate da unei inimi omenesti. Rataceau prin viata tinandu-se de mana, vorbindu-si din priviri, citindu-si adanc in ochi adevaruri nerostite, nebanuite si nestiute de nimeni. Cuvintele lui cadeau asupra ei asemeni unor picaturi dulci de roua, se infiltrau in fiecare coltisor al sufletului ei asemeni stropilor calzi de ploaie si ramaneau acolo, pe altarul dragostei lor, arzand asemeni unui foc viu si mistuitor. La umbra sufletului lui ramanea ascunsa zile in sir, fara sa rosteasca un singur cuvant care ar fi putut destrama vraja. Acolo gasea adapost in zilele in care ploaia se pornea puternic in viata ei, acolo regasea drumuri pierdute pe care el le acoperea cu petale de sperante si dulci iluzii si tot acolo alerga, purtata de aripi de fericire. Ar fi vrut ca umbra aceasta sa nu se intunece niciodata iar cand acest lucru se intampla ea ramanea acolo, in tacere si nemiscare, cu obrazul ud de lacrimi si cu ochii stralucind de speranta.
 Isi pastrau iubirea ascunsa adanc in sufletele incatusate, ca pe o comoara secreta si nepretuita, temandu-se ca nu cumva un cuvant rostit cu rautate sa farame tot ce aveau mai scump, sa ii indeparteze unul de celalalt. O aparau de orice suflare de vant, de orice raza de soare prea puternica… 
 … Furtuna se pornise din senin… Intr-o seara el se pierduse in noaptea deasa, zambindu-i si spunandu-i ca o iubeste, ca intotdeauna. Ea l-a crezut, plangand. L-a strigat in zadar insa cuvintele se loveau cu zgomot de sufletul lui, intorcandu-se din nou la ea, cu ecouri ascutite si sunete stridente. Iar el nu auzea nimic… Nu vedea lacrimile ce udau iubirea lor transformata acum in ruine… Ochii lui o priveau, dar era altfel… dragostea din ei se topise, se transformase asa cum larvele se transforma in fluturi… Miracolul ei nu ii mai apartinea, umbra sufletului lui se destramase sub ochii ei desi incercase in zadar sa culeaga de pe jos clipele pe care le petrecusera… murisera… zaceau inerte la picioarele ei asemeni bucatilor de cioburi. Au cazut de undeva de sus, s-au spart cu un zgomot surd, dar pe care el nici nu l-a sesizat si acum tot ce a mai ramas din ele sunt acele cioburi, acoperite cu praf de curcubeu… care ii sfasie trupul si mai ales sufletul. Epuizata cade in bratele tacerii lui… Ingerul o priveste gol, nu intelege de ce sufera atat, de ce lacrimile ei nu se mai opresc… De ce? cand intre ei nu se intamplase absolut nimic. Erau DOAR prieteni. 
 … Ingerul zburase… privea cum aripile albe dispar incet si dureros in negura deznadejdii ei… Se indrepta zambitor spre un alt Rai, dar nu era al lor… era un altul necunoscut si meschin, fad si colorat in tonuri de gri… era de fapt doar o iluzie, o banalitate ascunsa in spatele unei masti divine, iar el a fost sedus de miraj.
 Nopti intregi a petrecut in agonie si delir… ii simtea atingerea, dar pe pielea ei erau doar picaturi reci de ploaie care o ardeau… ii vedea chipul, dar in fata ochilor ei erau doar fantasmele trecutului inca prezent… ii simtea rasuflarea, dar in aer plutea doar parfumul ametitor al tacerii… Rasuflarea ii devenise stranie… era ca un zgomot pe care nu il mai putea suporta. La fiecare bataie a inimii simtea o imensa durere ce ar fi vrut sa inceteze… Zidurile cadeau iar sufletul ei ramase prins sub daramaturi… Se zbatuse o clipa sa iasa, sa se salveze, dar apoi se resemna… Daca iesea nu ar mai fi putut sa traiasca asa… era oricum zdrobit… ingerul calcase nemilos pe el…

 … Murise…