Cealaltă...

* scris în paralel cu Andra *

Rânduri aurii mi se aștern în față, dar parcă nu disting nicio literă din tot dansul nebun imprimat pe bucățica albăstruie de hârtie. Oricine i-ar fi învățat textul pe derost până acum... și totuși privirea mi se pierde undeva, într-un alt Univers, absorbită de apele adânci și verzi ale ochilor lui. Câteva cuvinte se sparg de pereții încăperii smulgându-mă cumva dureros din visul meu:

- Ai văzut învitația? Mergem, nu-i așa?!

Încerc să-i răspund ceva, dar sunt prea absorbită de zâmbetul acela impregnat undeva în spatele retinei ce acum s-a întors, bântuindu-mă precum o fantasmă zidită pe veci între cărămizile unui vechi castel. 

Bâzâitul telefonului aduce cumva cu strigătul ascuțit al realității. Tresar. El răspunde scurt și iese din cameră. Sunt din nou singură cu gândurile mele... 

...

De douăzeci de minute mă privesc în oglindă și parcă nimic nu este cum ar trebui. Șuvitele brunete refuză să stea la locul lor și parcă nici genele nu sunt atât de lungi. Culoarea asta de ruj nu se asorteaza deloc cu rochia și...

- Haide, Amalia! Oricum ești frumoasă, îmi spune și mă sărută pe umărul gol. Îl privesc neîncrezătoare...

- Nu vreau să fiu frumoasă! Vreau să fiu cea mai frumoasă!

Mă cuprinde în brațe zâmbind îngăduitor în timp ce mă uit pentru o ultimă oară la mine, cea din oglindă. Îi aranjez gulerul cămășii și ieșim ținându-ne de mână. Presimt...Va fi o noapte lungă. 

Luminile orașului ard în întuneric, torțe vii ghidând pașii trecătorilor împovărați de atâtea gânduri și înveliți în ambalaje colorate, de iluzii proaspete, menite să le apere sufletele de sentimente prea adânci. Vântul le leagănă dorințele și visele și trec așa, anesteziați, prin lume fără a-și fi găsit destinația, veșnici călători printre secunde și clipe. Cu ce mă deosebesc eu de ei? De ce aș fi altfel? Alerg de-atâta timp după o himeră mințindu-mă deseori că e reală. Uneori o ating. Alteori o evit. Deseori fug... 

Răcoarea de afară mă zgârie brusc pe piele și mâna lui întinsă spre mine mă face să tresar. Am ajuns.

Înăuntru invitații se plimbă zgomotos în jurul bufetului așezat într-un colț, comentând și savurând delicatesele. Chelnerii le oferă grațios vinuri sau șampanie, toate însoțite de zâmbete amabile. Dan se apropie și ne salută jovial. Se pare că petrecerea este pe gustul lui chiar dacă este neînsoțit. Recunoaște că este la „vânătoare”, dar până acum nu a prins pe nimeni în mrejele sale. Deodată ochii i se luminează. Îi urmăresc privirea și dau de ea... Ela. Trebuia să îmi dau seama că va fii și ea aici! Ștefan rămâne câteva clipe nemișcat. Pare o statuie grecească, albă și atât de rece, dar cu ochii arzând. Îi ating mâna ca din greșeală și, trezit din vis, mă sărută scurt și apăsat.

- Dansăm? mă întreabă absent, cu privirea încă ațintită asupra ei, mângâindu-i parcă trupul. 

Fără să răspund ne îndreptăm către celelalte perechi ce alunecă ușor în cercuri moi, purtați pe notele elegante ale muzicii atât de atent aleasă. A ales-o personal... îl cunosc prea bine și melodia asta... Nici nu mă dezmeticesc bine că mă simt luată pe sus și ajung cumva aproape de mesele încărcate cu platouri pe care strălucesc tacâmuri argintate. Ștefan, pierdut în mulțime, se îndreaptă hotărât spre Ela.

- Aici erai! îi aud vocea aproape de urechea mea. Un fior îmi urcă pe ceafă și câteva picături de sudoare rece mi se preling pe tâmplă. Încerc să-mi controlez vocea, dar sunetul ei mă sperie parcă...

- Frumoasă petrecere! bolborosesc aproape indistinct. Zâmbește.. Ah! zâmbetul ăla nu poate însemna nimic bun și, judecând după cum se uită la mine, am rămas deja dezbrăcată. 

- Unde-i Ștefan? întreabă sorbind din paharul de vin.

- Cred că e afară, răspund și privesc prin geamurile mari. Stă de vorbă cu Ela.

- Ela... aceeași „Ela”? spune cu un accent malițios. 

Mă întorc brusc spre fereastră și îl văd acolo, cu „aceeași Ela”. Trebuie să fac ceva. Ies.

- Ștefan? Iubitule, ești bine? întreb ieșind numai pe jumătate în frigul de afară. Nu-mi răspunde. Se ridică doar de pe trepte și trece pe lângă mine zâmbind. Ela rămâne nemișcată în bătaia vântului, cu ochii în gol. De-aș putea rămâne și eu afară, cu ea...