Te rog!...
Atâtea nopți s-au desenat pe cerul gol. Atâtea zile au pășit șchiopătând pe pământul umed. Atâtea picături de ploaie rece au zgâriat orizontul. Atâtea petale ofilite au căzut peste speranțe.
![](https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh8k4ew4A6JeSARR3IW7eS844R-NcswWsrc4nJ5vaR2d5ynW9ljLTRRH-hKNdQ_rB-EDn_WZrVZC8n2RN7ogL1k2cS6NacT0yF_hqtXAsNuMjvC6rhnCRcn9ULpCvOuz6KXW4ts1JpizHA/s320/v1_picnik.jpg)
"Mi-e dor!..." iți spun printre șoapte. Cu-n zâmbet blând îmi spui: "Mi-aș fi dorit să fiu aici!"
Bucăți de-albastru încep să se desprindă ușor și-ntregul cer se scurge fărâmițat la picioarele mele. Din Universul desenat pe-un colțișor de suflet, fluturii au zburat, lacrimile au înecat ruinele, parfumul s-a disipat. Anii trecuți, legați cu panglica sângerie a unei răni ce nu se va închide niciodată, se-ascund printre dărâmături precum fantasme.
Durerea-mi plânge cu un mut ecou stins în lumina primelor raze ale dimineții. Picături de viață cad peste amintirile alb-negru ce încă se disting sub raze palide de lună. Îți caut chipul alergând ca un nebun printre himere și tot ce găsesc e numai praf, e numai deznădejde...
Te rog, mai stai!... Te rog!... Te rog!...