Naşte monştri...

... somnul tău... cu gheare ascuţite care-mi sfâşie iubirea transformând-o în... nimic. Mă împinge în braţe de fantasme care se deschid larg, pregătite să mă devoreze. Mi-e greu să lupt să le alung... mă ating rece, dar tu... tu nu mă atingi deloc. Caut în zadar mâna ta... privirea sau zâmbetul. Nu mă priveşti... nu îmi vorbeşti... mă laşi să cad în braţe umezi legată de ele cu lanţul greu al nepăsării tale.

Pustieşte sufletul... somnul tău... ca un suflu îngheţat şi plin de venin. Calcă în picioare... sparge... ucide... Cum să plec din calea lui? Cum să mă ascund şi unde? L-aş ignora, dar nici măcar atât nu mai pot face pentru că el nu mă lasă să îl ignor... pentru că se joacă sadic cu inima mea. O umple de lacrimi apoi plânge odată cu ea. O face să cânte apoi o loveşte din nou.

Urăsc... somnul tău... şi ceea ce face el din mine. De parcă două fiinţe ar împărţi acelaşi trup, aceleaşi molecule... dar sunt fiinţe diferite. Una trăieşte mereu cu nervii încordaţi, mereu cu ochii în lacrimi, mereu tânjind după ceea ce somnul tău îi răpeşte... TU. Se luptă mereu să te câştige, dar de fiecare dată te pierde din nou. Se zbate să îţi atragă atenţia, dar ochii tăi nu se opresc asupra ei. Plânge, reclamă, distruge, pleacă... dar NIMIC din toate astea nu reuşesc să te trezească.

Cealaltă fiinţă face doar un singur lucru: se roagă... se roagă ca nu cumva tu să te trezeşti prea târziu... când va fi fost devorată de fantasme, cu sufletul gol, dar plin de ură.