Sevraj

sâmbătă, 25 iunie 2011

Soarele îmi arde sufletul înghețat. Închid ochii și apare ea: privirea ce-mi dezbracă gândurile și îmi diseacă trupul. Cu liniștea ei îmi face sângele să alerge frenetic prin vene. Cu atingerea ei îmi oprește pulsul.

Îmi întinde un pahar... E nectarul amintirilor cu care îmi otrăvește nopțile târzii și zilele pustii. E otrava dulce pe care o caut printre vise pierdute. E focul ce-mi arde sub pielea rece. E sudoarea înghețată ce mă trezește în diminețile scăldate în soare. E veșmântul țesut din spini care îmi zgârie corpul, dar îmi alină sufletul. E veninul pe care îl caut printre picăturile de regrete ce cad acum ca o ploaie nesfârșită peste mine.

E veninul pe care sufletul îl așteaptă ca pe un balsam. Balsamul ce-l ucide lent, cu șoapte fierbinți și atingeri calde. E durerea ce-mi amintește în fiecare clipă ce înseamnă fericirea. E colivia ce-mi arată chipul libertății.

E drogul ce aproape m-a ucis, dar pe care îl caut în fiecare secundă care se pierde, în fiecare lacrimă ce cade, în fiecare suflu de vânt ce se lovește de geam.

Fotografie

marți, 21 iunie 2011

E atâta liniște în jur.... doar pulsu-mi slab și răsuflarea obosită a pământului sfâșie zarea plină de nori. Străzile pustii și piatra colțuroasă a Golgotei ce am urcat-o parcă ieri sunt singurele ce-mi îmbrățișează strigătul mut. Dealuri goale se înalță semeț spre ceruri. Sunt temple construite din durerea și cenușa de speranță a oamenilor ce au sfârșit mult prea devreme printe ele. Dar Cerul i-a uitat...

Pe treptele de piatră, cu ochii închiși, strâng una câte una, lacrimi, ce cad neîncetat de-atâtea zile. În ele voi developa apoi fotografiile făcute cu retina... oameni, locuri, momente, fericire... sunt toate ale mele... sau, cel puțin, au fost. Le așez cu grijă în albumul sufletului, ținându-mi respirația ca nu cumva să le zgârii. Sub privirea-mi tristă, prind viață... dar numai o secundă. Dansează viu, zâmbesc cald, apoi dispar.

Cum pot să le aduc la viață? Cum să dau timpul înapoi? Cum să-l opresc Atunci, Acolo? Cum să ard zilele ce au trecut și visele ce le-am construit cu fiecare bătaie de inimă?

Uma casinha junto ao mar

duminică, 19 iunie 2011

O fereastră deschisă spre plajă aduce în casă scântei de aur și de foc ce cad în valuri calde peste pleoape. Parfum de mare amestecat cu fericirea infinitului învăluie mintea ce încă mai lenevește, legănată de-un cântec pierdut de pescăruși. Fire invizibile de nisip acoperă pervazul, ademenindu-mi visele spre țărmul unde valuri sărate nasc aripi de înger.

Zâmbet, aromă de cafea, doi ochi ce mă privesc senin, șoptindu-mi că le-a fost atât de dor.

Încă o zi în așteptarea unui alt asfințit sângeriu ce va țese cu acu-i de argint încă o poveste, încă un vis, încă un zâmbet. Încă un moment ce se strecoară lin prin clepsidra timpului. Încă un suflet îngenuncheat de necuprinsul apei care-l vrajește neîncetat.

Doar sufletu-mi mai vede ceea ce ochii nu mai pot vedea.


Uma janela aberta até a praia traz em casa faíscas de ouro e fogo, que caem em ondas quentes sobre as pálpebras. Perfume de mar misturado com a felicidade do infinito cobra a mente que ainda não quer acordar, abala por uma canção suave de gaivotas. Fios invisíveis de areia cobram o peitoril, tentando os meus sonhos até a costa onde as ondas salgadas nascem asas de anjo.

Sorriso, aroma de café, dois olhos que me miram felizes dizendo-me que tiveram tantas saudades.

Um outro dia em espera d'um outro pôr do sol que vai tecer com a sua agulha de prata uma outra historia, um outro sonho, um outro sorriso. É outro momento que passa devagar por dentro da ampulheta do tempo. É outra alma ajoelhada pelo infinito da agua que continua encantar lo sem parar.

Só a minha alma consegue ver o que os meus olhos não podem.

Otravă

vineri, 17 iunie 2011

- Dă-mi ceva! Vreau să uit de tot!

Mă privește straniu și-mi zâmbește crud. Are ochii roșii iar lacrimi negre îi curg șiroaie pe obraz.

- Tot înseamnă... TOT. Oameni ce ți se oglindesc pe chip și cei ce respiră încă în cicatricile tale. Locurile ce palpită viu în mintea ta și cele în care ai lăsat fărâme de suflet. Gesturile ce te-au făcut să zbori și cele ce ți-au furat visele, pustiindu-te. Atingerile ce ți-au scris povești pe piele și cele ce au strecurat durere în inima-ți deschisă.

Plec ochii... pe pământul negru zac cioburi colorate. Sunt vise, speranțe, scântei de fericire ce agonizează acum pe pânza realității. Până mai azi formau un mozaic perfect de viață împlinită. Acum sunt spinii ascuțiți ai unui drum pustiu ce mă poartă spre nicăieri.

- Dă-mi ceva! Vreau să uit de TOT!

Mută, îmi întinde o mână cenușie și un pahar plin cu o otravă neagră. E dulce... îmi arde gâtul și sufletul. Îmi înegrește buzele și mintea. Trecut și prezent, împletite indistinct se succed amețitor printre pleoape, ca într-un joc nebun de iele. Mă prind în horă, înveșmântată în delir și doar vocea ei se mai aude pierdut în zare...

- Mâine în ce otravă ai să-ți mai îneci sufletul?

Actor

marți, 7 iunie 2011

Cad frunze peste suflet acoperindu-l ușor... E vară, e soare, e vânt ce adie lin...Afară. E toamnă, e ceață, e frig... Înăuntru.

Cât e de greu s-ascund acum privirea tristă și zâmbetul amar. Ce greu să joc un rol pe-o scenă goală și zeci de spectatori. Aș vrea să fug, să mă ascund după cortina albastră a fericirii ce o pictasem pentru lume. Să îmi reiau masca de nepăsare și dispreț în fața căreia sentimentele se pleacă, sfărâmate. Să râd sarcastic și să mă joc cu ironia în timp ce lacrimi cad în jurul meu. Să nu simt decât sângele ce arde în venele unui trup înghețat...

Si totuși....

Cortina nu mai cade...

Reading me...