Umbrela roşie

luni, 11 ianuarie 2010

Un parc... O bancă rece... O ploaie grea. Statui de piatră ce trec pe lângă mine şi... eu... privind în golul unui suflet pierdut. Oare cine sunt eu?

Ploaia s-a oprit... De ce? O umbrelă roşie m-a ascuns sub ea... Este sufletul tău! Un soare de speranţă împrăştie norii... Este zâmbetul tău. Un parfum de viaţă învăluie parcul... Este mâna ta.

Şi te cunosc!... Te-am mai văzut! Te-am adăpostit şi eu cândva sub umbrela mea de... egoism. Ţi-am oferit şi eu cândva parfumul... superiorităţii mele. Ţi-am dăruit şi eu ceva... nepăsare şi atât. Dar tu ai ascuns totul în cufărul iertării... Şi-ai plâns pentru mine... Şi-ai râs cu mine... Şi mi-ai dat sufletul rătăcit înapoi. Ţi-am cerut iertare în vise pierdute în noapte iar tu m-ai iertat în zori.

Acum îmi completezi gândul încă nerostit. Îmi alini durerea încă nemărturisită. Îmi ştergi lacrima încă nevărsată. Îmi colorezi visul încă nenăscut... Şi egoismul a căzut sfărâmat. Şi nepăsarea a dispărut mută. Şi superioritatea s-a pierdut departe... Şi s-au topit toate sub o privire caldă, sub un suflet fierbinte, sub o speranţă arzătoare...

Toate pentru tine...
Totul pentru tine!

Povestea ta

vineri, 8 ianuarie 2010

Mi-ai crescut sufletul de când era doar o fărâma de praf, de când era doar un licăr. L-ai învelit în grija ta şi l-ai vegheat în întuneric. I-ai luminat paşii... Uneori i-ai frânt aripile, dar el te-a iertat...

Ai vrut să îl aperi de pumnalul ascuns în spatele unor îmbrăţişări calde pe care el îl confundase cu un zâmbet. Era naiv! A crezut că tu eşti doar egoist şi nu te-a lăsat... S-a aruncat cu ochii închişi în braţe străine... iar îmbrăţişarea lor l-a rănit. L-a zgâriat adânc... şi-a plâns cu picături mari de sânge.

Şi-a rătăcit desculţ pe străzi pietruite cu cioburi... Cum s-ar fi putut întoarce la tine?! Era gol, umilit şi îndurerat. Cerul plângea deasupra lui când l-ai găsit... plin de noroi şi umed.

L-ai privit tăcut... sufletul tău a plâns pentru el. L-ai luat în braţe, i-ai curăţat rănile şi i le-ai pansat... cu fâşii de speranţă. Ai văzut cum s-au transformat în cicatrici, cum florile au acoperit sufletu-mi pustiu. L-ai văzut pregătit să zboare din nou, să viseze, să trăiască... şi nu l-ai oprit.

Acum ştiu că oricât de departe ar zbura tu îl aştepţi... acasă.

Reading me...