Epilogue

Plouă trist şi fără încetare. Privesc pe geam cu gândurile alergând grăbite, ca oamenii cu umbrelă de afară. Dar nu e geam... e o oglindă, iar în reflexia ei văd sufletul meu.

Plouă trist şi fără oprire... în el. Iar oamenii sunt de fapt vise ce aşteaptă să treacă furtuna pentru a putea zâmbi din nou. Sunt visele mele ce dor. Visele pe care tu mi le-ai oferit zâmbind şi pe care acum ai vrea să le ignori.

Mi-ai dat să beau otrava dezamăgirii când încă mai simţeam în gură dulcele gust al fericirii. Ai zgâriat sufletul pe care ţi-l dădusem în grijă... pe care l-ai învelit când îi era frig... pe care l-ai ţinut în braţe atunci când plângea.

Obişnuiam să te cunosc, să simt ce simţi şi să aud ce gândeşti.
Iar tu obişnuiai să fii... acolo.