Agonie
Strigătul sufletului meu mi se sparge pe buze, într-un zâmbet ciudat. Luminile orașului îmi aleargă amețitor prin vene. Și simt fericirea ce mi se înfige în inimă ca un cui înroșit.
Veninul lui e dulce și îmi anesteziază rațiunea. Închid ochii. Uit!
Secundele se izbesc violent de pereții timpului. Le simt, mă dor, mă mint.
Le prind în mâini, dispar. Fericirea moare.
”Para siempre dura hasta que se acaba.”
Este foarte frumos scris, dar starea pe care mi-a creat-o, atât de lipsită de speranțe.
RăspundețiȘtergereoh.. mi-ai transmis sentimentele... ceea ce ii bine, nu poti sa simti orice poezie.
RăspundețiȘtergereBravo!
In fiecare din noi, in sangem in suflet, in minte, ne clocoteste orasul, cu luminile si cu sunetele lui cu tot. Merita acest clocot si cate un gand intors cu atentie asupra articulatiilor esentiale,
RăspundețiȘtergere@Lamaitza: Sperantele.. unele mor, altele se nasc...
RăspundețiȘtergere@Rainbow: iti multumesc!
RăspundețiȘtergere@cafeneauainsinguratilor: "Orasul"... atat imi e de dor.
RăspundețiȘtergere