Am...

joi, 23 decembrie 2010

... un zâmbet ciudat desenat pe faţă iar ochii celor din jur se agaţă de el. Le zgârie retinele pentru că nu îl pot pătrunde şi, într-un final, i se predau.

... o întreagă galaxie la picioarele mele, fremătând ca frunze veştejite, lipsite de viaţă... de vise... de tot. Pe pereţii sufletelor lor eu sunt pictorul ce le desenează dorinţele. Pe coala trupurilor lor eu sunt sculptorul ce le modelează trăirile. Pe portativul minţilor lor eu sunt muzicianul ce le compune cântecul Vieţii.

... o inimă ce vibrează oferindu-se cu totul razelor de viaţă ce o mângâie cald. Am o privire ce îţi arde gândurile, făcându-le cenuşă şi apoi refăcându-le din bucăţi. Am o mână ce te poate smulge din banalitate şi te poate arunca spre Cer. Am o pasiune ce se hrăneşte cu mintea ta... cu visele tale pe care încă nu le cunoşti... cu speranţele ce încă nu s-au născut.

... un trup... Arde-l!

... un suflet... Eliberează-l!

Bărbatul adevărat

miercuri, 22 decembrie 2010

E cel care concurează cu el... şi cu alţii. E cel care îşi cunoaşte armele şi care nu se fereşte să le folosească atunci când la orizont se conturează o siluetă ameninţătoare. E cel care a înţeles că e mai creativ să obţii decât să primeşti. Care construieşte şi dărâmă... Care ştie când să fie Om şi când să se întreacă cu Zeii... Care cucereşte şi se lasă cucerit în fiecare zi...

E bărbatul căruia îi curge pasiune prin vene... Care zâmbeşte şarmant pentru că ştie că zâmbetul lui te poate transforma în sclavă sau stăpână. E bărbatul al cărui parfum îţi rămâne impregnat în piele... şi în suflet.

Lui poţi să îi simţi atingerea chiar şi dupa ce a plecat. Lui poţi să îi auzi vocea în nopţile goale. Gustul lui îţi bântuie visele ascunse adânc în întuneric. Privirea lui îţi aduce simţurile în delir. Trupul lui e scânteia ce aprinde trupul tău... Prin el poţi să te simţi pe tine... Prin el poţi să te vezi arzând de dorinţă şi pentru el ai vrea să arzi neîncetat.

Bărbatul adevărat e visul unei nopţi aprinse... E utopia unei minţi neobosite...

Pentru mine... bărbatul meu adevărat sunt EU!

Am uitat...

marți, 21 decembrie 2010

... să fim Oameni. Am uitat să simțim strigarea mută a celui de lângă noi. Am uitat să auzim bătăile inimilor ce ne înconjoară. Am uitat să vedem fericirea din spatele unei priviri pline de lacrimi. Ne-am urcat în caruselul timpului ce ne târăște amețitor într-un vârtej infinit... din care nu mai putem coborî. Care ne poartă în valuri indistincte de trupuri ce aleargă zi de zi... trupuri în care sufletele au murit zdrobite de ignoranță.

Răspundem la mailuri... și telefoane... dar nu mai știm să răspundem unui zâmbet... unui salut... unei priviri calde și sincere. În ce moment am uitat toate aceste lucruri? În ce moment am încetat să ne mai Trăim viața? Suntem spectatorii teatrului oferit de noi înșine și marionete în mâinile Destinului... a Sorții... a Celorlalți.

Târziu... lipsiți de energia tinereții... uitați de Timp, purtând pe chip semnele anilor și în suflet cicatricile durerilor înțelegem că ar fi trebuit să ne oprim Atunci. Ar fi trebuit să visăm mai mult... să sperăm mai mult... să TRĂIM mai mult...

Regretele vin întotdeauna când este deja prea târziu.

Tărâmul magic

luni, 20 decembrie 2010

Picături mari de sudoare înghețată îmi acoperă trupul pentru ca apoi să dispară într-un moment. Ard!... ard și eu și totul în jurul meu. Zgomotele din jur se pierd într-un abis necunoscut iar tot ce mai aud acum este bătaia sacadată a două inimi ce ar vrea să iasa din piept pentru a se atinge.

”Te vreau”-ul pe care mi l-ai șoptit la ureche îmi curge prin vene ca o otravă ce mă face să pierd orice noțiune de spațiu și timp. Nu mai am trup pentru că nu mai știu de el... mâinile tale nu îmi ating pielea ci simțurile, jucându-se cu pasiunea pe care nicio barieră nu o mai poate ține în loc. Am mintea goală, sufletul încordat, spatele arcuit iar fiecare atingere îmi arde adânc porii, lăsând urme sângerii. Oscilez undeva între cer și pământ, între Raiul tău și Iadul meu și tot ce știu acum este că VREAU!

Vreau tot! Bucățică cu bucățică. Vreau fiecare fărâmă de plăcere, vreau fiecare fior, vreau toate atingerile, toate săruturile. Vreau să mi te dai în întregime, să te conduc prin flăcări până în Infern. Să îți arăt Paradisul ce se ascunde în el și apoi să te aduc înapoi, în lumea ta. Lipsit de putere... incapabil să te mai lupți. Vreau să te învăț să zbori pentru ca apoi să te las să cazi și să îți citesc disperarea în ochi. Vreau să îți arăt tărâmul magic al trupului meu pentru ca apoi, în nopțile reci, să te bântuie ca o fantasmă de care nu mai poți scăpa.

Drum...

vineri, 17 decembrie 2010

Iadul
Călcam pe pământul mult prea ud de lacrimi ce încă nu se opriseră să cadă. Eram desculţă... era frig. Păşeam printre morminte negre unde se odihneau vise trecute, zile insorite, zâmbete şterse. Şi altele noi cădeau peste ele, cu zgomot surd, cu priviri triste. Mureau apoi chinuite, cu speranţele sfărîmate, căutând în zadar Alinarea. Le priveam pe toate cu sufletul sângerând... erau ale mele... erau tot ce aveam şi acum... acum erau pierdute.

Am luptat pentru ele până la epuizare, cu mintea golită de tot, cu trupul greu, cu inima zvâcnind frenetic în piept. Am fost învinsă.. de zâmbete crude... de cuvinte otrăvite... de priviri îngheţate ce nu m-au vazut niciodată. Îmi las trupul să cadă printre cruci. Lângă mine un mormânt gol îşi aşteaptă victima cea mai de preţ. E sufletul meu sfâşiat ce şi-a pierdut iluzia fericirii şi suflul de speranţă iar acum aşteaptă resemnat... sfârşitul.

Purgatoriul
Nu mai simt nimic... nici tristeţe, nici furie, nici măcar frigul în care îmi înveleşti inima ori de câte ori o privire rătăcită mi se înfige în ochi. Nu mai ştiu câte zile au trecut pe lângă mine, câte ore am pierdut uitându-mă în gol. Câte atingeri ai respins şi câte lucruri aş fi avut de spus. Le-am îngropat pe toate în mine, adânc sub piele, încercând să le uit. Mi-am păstrat sufletul muribund, l-am pansat cu grijă şi am şters de pe el praful nepăsării tale şi odată cu el şi... numele tău.

Raiul
Un strigăt mut nu mă lasă să dorm. E tot el... sufletu-mi blestemat ce strigă din răsputeri: "Atinge-mă! Te rog!". Nu a înţeles nimic din ceea ce a suferit şi tot ce ştie el este că viaţa lui atârnă de tine. Ochii-mi închişi te roagă să nu îi uiţi iar porii pielii mele tânjesc după mâna caldă ce îi face să tresară... şi să viseze. Sub ploaia dulce de săruturi am înţeles... fără tine sunt doar un fluture lipsit de aripi ce zboară cu ochii închişi spre un cer pe care nu îl va atinge niciodată.

Grădină

luni, 13 decembrie 2010

Un cer purpuriu se roteşte deasupra lui. Nori negri acoperă din când în când soarele pe care mi-l desenează stângace în fiecare zi. Sunt nori ce se scutură uneori înecându-l în lacrimi... dar el zâmbeşte ploii, o mângâie cu privirea-i caldă şi norii dispar tăcuţi.

Păşeşte încet pe iarba moale pentru a nu deranja Pământul ce vibrează uşor sub paşii lui. Într-un colţ, ferit de frigul tristeţii sau de priviri necruţătoare, a construit o grădină. E plină de florile de speranţă ce mi le oferă în fiecare zi... Radiază de explozia de culori cu care îmi înveleşte sufletul obosit... Tremură sub atingerea sub care şi trupul meu se topeşte mereu...

Acolo alergăm amândoi ţinându-ne de mână. Acolo visăm împreună acelaşi vis pierdut. Acolo suntem NOI oglindindu-ne unul în privirile celuilalt. Acolo ne întoarcem de fiecare dată când ni se face frig... sau frica. Când ne pierdem visele... când speranţele mor. Când suntem singuri şi goi... prea fericiţi ori prea obosiţi.

Şi ori de câte ori mă pierd... şi ori de câte ori mă doare... şi ori de câte ori îl caut este acolo... Printre flori... printre vise...

... Aşezat pe o bancă, în sufletul meu... în mijlocul grădinii noastre.

Reading me...