Ziua 20

vineri, 28 februarie 2014


Prohod...
Cu zâmbetul agățat de colțul gurii licurici aprinși mă privesc din spatele pleoapelor, mormânt cald al amintirilor și al clipelor înfășurate în giulgiu cu sclipiri de staniol, ascunzând bomboane și bucățele glasate de fericire. Sub mângâierea lor îmi simt trupul descărnat și iubirea toată revărsând-se prin sufletul descompus de prea multe emoții și senzații ce îl inundă; moarte lentă cu gust dulce de sărut depus pe gâtul meu gol în care cuvintele se înnoadă cadaveric într-un ghem de șoapte multicolore. Sub sânul stâng un convoi mortuar poartă cu el fricile mele ce se proiectau cândva sumbru pe pereții viselor purtate de căușul palmelor osoase ale nopții. Deasupra lor înfloresc acum lalele galbene iar plămânii, impregnați cândva de mirosul greu de putregai și zboruri frânte, respiră azi parfum suav de frezii și ceruri noi deschise deasupra tâmplelor gata să îmi prindă glezna într-o îmbrățișare albastră. 

Degetele tale desenează răsăritul pe spatele meu; pensule moi înmuiate în culorile curcubeului, monument funerar al stropilor de ploaie, ce s-a topit, teatral, la picioarele noastre. Fiorii îmi electrizează simțurile captive în colivia roșie a cărnii ce se izbesc de gratii prinse în frenezia eliberării. Mușc din rotundul clipei cu foamea nestăpânită cu care marea mușcă țărmul și mă scufund în nemișcare și în apele ochilor tăi ce îmi îneacă gesturile. 

Și de-aș putea fura eternității o petală, 
și de-aș putea păstra etern un ceas, 
și de aș rupe doar o stea din a nopții negreală
pe toate, ție, aș vrea să ți le las.  


* Cuvintele lor: „Scorpio”, „Abisurile”, „Carmen Pricop”, „Comicultural”, „Vienela”, „Oglinda lui Erised”, „Dan”, „Griska”, „Adriana”, „Motanul Pandalie”, „Vavaly”, „Maya”, „Mitzaa”, „Adicherish”, „dia naicu”, „Adriana T”, „Sonia”, „Dan”, „Roxana”, „Radu Thor”, „Lili3d”, „Adelina”, „Psi” sub bagheta magică a lui Psi *



Ziua 19

joi, 27 februarie 2014


Inimă...
Îmi odihnesc tâmpla pe pieptul tău și ascult melodia perfectă a inimii tale bătând sub stern. Îmi spune povești în versuri despre iubiri ce n-au fost și despre miracole ce sunt, zi de zi, între noi, firele invizibile și roșii ce ne leagă bătăile și respirațiile, cuvintele și tăcerile, privirile și visele tăinuite în noapte. Simt cum moleculele mele încep să se lovească de închisoarea de carne ce le ține captive, într-un haos brownian, aproape perfect; ele nu cunosc răbdarea, nici limitele sau timpul. Ele te cunosc doar pe tine și-ți recunosc atingerea din milioanele de atingeri câte există în lume. Sângele nu mai curge în venele mele ce vor să se desprindă toate din mine precum rădăcinile unui copac ce își părăsesc bucata de pământ rupând singura conexiune pe care o mai au cu Universul și cu însăși viața. Capilarele sunt primele ce îmi ies de sub piele căutând căldura unui alt cord... apoi vin toate celelalte: vasele de sânge, arterele, atriile și ventriculele, simțurile, dorințele, gândurile. Mușchii mi se atrofiază și oasele se prăbușesc în mine absorbite de gaura neagră dintre coaste. Nu mai știu nimic, nu mai vreau nimic. Am totul! Mâine poate să nu mai existe pentru că azi s-a oprit din goana-i nebună și mi-a dăruit o cupă de fericire pe care am sorbit-o cu nesațul beduinului rătăcitor prin deșert. 

Ochii mei lichizi îmi curg pe obraji și se transformă în boabe mari de fericire ce îți udă umărul. Nodul din gât mă sugrumă și-mi sufocă cuvintele ce se izbesc de cerul gurii într-un zbor orb spre nicăieri. Ți-aș fi spus că dacă aș muri acum m-aș transforma în fluturi, nicidecum în cenușă pentru că iubirea nu poate fi purtată de vânt ci doar de aripi fragile care nu se tem de aerul rarefiat al celui de-al nouălea cer. Ți-aș fi spus că viața mea înflorește toată în palmele tale, fără teama că într-o zi ai putea închide pumnul, fără regrete sau tremur. Speranțe. Încredere. Ți-aș fi spus că nu mai vreau nimic. Am totul!

Ziua 18



Oare...
Se plimbă nori pe cerul ăsta, știai? Unii sunt albi, pufoși, și îmi imaginez cum ar fi să alerg printre ei desculță. Oare ar fi ca vata? sau precum covoarele alea delicate peste care îmi plimb mâinile prin magazine? Și dacă am sta întinși și am sări în ei ar fi precum paturile alea moi sau am cădea prin ei și ne-am zdrobi de pământ? Poate am ateriza în vreun copac sau pe pajiștea aia albă ce pare ninsă de atâtea flori și pe care am putea face un picnic cu clătite și multe visuri turnate în pahare cu picior înalt. Știu, e proprietatea cuiva, dar hai să îi sărim gardul într-o seara!

Alții sunt gri și încruntați și par că stau să plângă, dar îi aleargă vântul și uită. Îmi par reci și grei ca de plumb. Oare dacă i-ai ține tu de mână așa cum mă ții pe mine ar mai fi așa triști? Uite, eu zâmbesc. Uneori zâmbesc numai în gând. Mi-e teamă să nu sperii lumea cu fericirea mea și cu surâsul ăsta roșu ce mă urmărește peste tot. Oare cum râde un nor? Hai să îl gâdilăm! Dar dacă râde cu lacrimi? Noi nu avem umbrelă azi doar raze de soare ce se joacă de-a v-ați ascuns. Știu că ai furat din el și l-ai închis în privire. Altfel cum ți-ar străluci ochii precum o armată de licurici într-o noapte toridă de vară? Șșșș... e secretul nostru!



Ziua 17

miercuri, 26 februarie 2014


Cercuri...
Se juca cu degetele lui și câmpuri de stele alergau pe sub tălpile lor în cercuri perfecte, concentrice. Îi culesese constelații de pe fruntea norilor și petale roșii de camelii pe care ea le sărutase, le închisese parfumul suav între două respirații și le furase catifeaua acoperindu-și zâmbetul cu mătasea lor. Boboci de primăveri îi înfloreau pe coapsele pe care el își odihnise mâna iar tălpile-i erau arse de toate păsările Phoenix renăscute pe care ea le numea simplu speranțe. 

Asta este culoarea zilei perfecte... iubirea. Știa!



Gând din cuvânt vă așteaptă în tabelul Irealiei iar cuvântul, știați? a fost ales de mine.

Ziua 16



Culori...
Diminețile noastre încep cu un zâmbet plin de toate fericirile ascunse în cuferele lumii. Încep cu joc, cu săruturi moi încă adormite, cu degete înnodate a necuprins și a poveste. Încep cu soare mângâind pervazul și cu privirile mele mângâindu-ți chipul și arătându-ți „te iubesc”-ul scris pe tavan. Diminețile noastre au gust de lapte cald și de sărut pe umăr, aromă de cafea și de cuvinte aburind cu scorțișoară, au pași de dans printre așternuturi și urme roșii de ruj pe oglinzi. 

Diminețile noastre prevestesc nopți de mister, pahare de vin pe jumătate goale și povești scrise cu cerneală de șoapte pe un spate dezgolit. Diminețile noastre sunt un preludiu al după-amiezilor prinse într-o îmbrățișare și al întoarcerii la noi, când Universul își ține respirația pentru a sorbi promisiunile noastre cu parfum de iasomie și etern. Diminețile noastre sunt rotunde; cercuri perfecte rostogolind suflete pline împărțind răsăritul aceluiași vis.

De azi anotimpul meu e dimineața.  

Ziua 15

marți, 25 februarie 2014

Catharsis...
Deschid ferestrele sufletului și las particule de viață să-i invadeze toate ungherele umede, bântuite de fantasme și de cuvinte scrijelite pe roșul pereților lui ce se aud uneori, în nopțile străine, precum urlete de lupi înfometați. Ei vin și se hrănesc din mine, din carnea în care și-au făcut cuib amintirile, din tendoanele legate cu frânghii pentru a nu se transforma în porumbei speriați zburând spre nicăieri-ul ce-i ademenește cu flori de „nu-mă-uita”. Îmi curg ploile mucegăite pe pervazurile pictate cu verde primăvăratic și le strâng pe toate în poalele rochiei așa cum adunam cireșele coapte în timpul inocenței ce alerga desculță prin iarba înaltă și crudă. Sipetele miros a închis și a poveste nescrisă, a flori presate între pagini îngălbenite de romane cu Eve ce-și caută arhetipul printre psalmi și printre lumile imperfecte ce le străbat, pierzându-și identitatea pentru a-și recâștiga spiritul la sfârșitul celor 7 existențe. 

- Sufletul nu are nevoie de cuvinte pentru a înțelege”, știai? șoptește ea... și cuvintele îmi picură pe gene, a lacrimi. Se pare că știam sau...

Petale de camelii albe se topesc pe podele într-un dans lent de lebede amorțite. Plămânii mi se umplu de parfum și un aproape zâmbet înflorește pe tocul ferestrelor. O voce îi răspunde răspicat: 

„-E tare greu să alini o durere de care ești străin!”.  Hamma, cu ochii ei albaștri și adânci precum apele cerului o privește trist. E poate obosită de atâta alergat printre dunele din clepsidre, dar Servilla o strigă de peste pragul unei clipe. Fantasma ei se disipă lăsând în urmă-i dorul de sferă al iubirii. Marguerite se ascunde în umbra unui gând cu-mi pulsează sub tâmple: e timpul!

Ferestrele se închid atinse de degetele moi, albastru-închis, ale amurgului prăbușit peste pleoapele lumii. Emoțiile stau toate împachetate pe rafturile lor, așezate după gusturi, arome și culori. Unele mai mari, altele mai mici, unele lungi, cât o îmbrățișare caldă, altele scurte și moi; clipe rotunde înșirate pe fire de nailon precum coliere de reverii strălucitoare. Și peste toate o singură șoaptă: Te....



* Întâlnirea celor două personaje a fost provocată de Anca iar postarea mea are drept scop promovarea campaniei Semn SPRE Carte, un proiect cu suflet, demarat de Sonia *

O dragoste (Ziua 14)

duminică, 23 februarie 2014


Fragil...
Toate clepsidrele își cern nisipul galben pe pleoapele noastre închise a visare, pe surâsul rotunjit al clipei ce-și întinde umbrele negre pe parchet. Doar cât un fulger sfâșiind un nor în noaptea rece a unei furtuni tropicale, doar cât o zbatere de aripă a unui pescăruș rostogolind valuri albastre peste țărmuri pustii, atât durează totul, atât durează o clipă, o iubire, o viață întreagă. Suntem păpuși legate în corzi țesute de păienjeni și toate uitările Universului ni se aștern pe umeri în mantii cenușii. Purtăm zâmbete desenate strâmb peste cojile uscate ale speranțelor și peste roșul inimilor frânte cu genunchii juliți. Tăcerile lungi înfloresc pe la colțuri, printre cuvintele ce nu-și mai știu sensurile, numărându-și literele și sunetele mute ce cad cu stropi mari - lacrimi ce ne curg printre degete precum lumi pierdute. Păpușarul ne ascultă planurile scrise stângaci  pe foi albe pătate cu cerneală și cu toate neîmplinirile și neîntâmplările. Râde și ne privește cu aceeași înțelegere cu care am privi un nebun ce pictează pereții cu fraze lipsite de sens. Ne disecă sufletele și ni le pune la loc, între coaste. Nici de data asta nu a găsit nimic... doar sentimente îngrămădite și buchete de uimiri. Doar ploi și grădini părăsite, ofilite, ruine. Nimic nou.  

Toate clepsidrele își cern nisipul galben pe pleoapele noastre închise a visare, pe surâsul rotunjit al clipei ce-și întinde umbrele negre pe parchet. Coșmarurile nopții se ascund sub pledurile dimineții și se topesc într-un zâmbet naiv, un fir colorat tivit pe buze. Păpușile se trezesc și prind clipa într-o îmbrățișare, cu venele înnodate a iubire, cu inima împărțită la doi. Închid orele în borcane cu capac și le colecționează pe pervaz precum fluturi vii închiși în închisorile lor de sticlă, lovindu-se de pereți în căutarea libertății. Își scriu promisiunile pe frunzele uscate ce le numără anii și-și ascund lacrimile în palme, printre cutele scrijelite de timp. Zilele lor zboară senin, precum un sărut pe umărul nopților.

Atât durează totul. Doar o clipă. O clipă de dragoste. 


* Poveștile lor de dragoste în tabel la Psi *

Ziua 13


Licurici...
Nicio notă nu străbate aerul parfumat, nicio muzică nu ni se lipește de trupuri precum hainele ude într-o zi cu ploi torențiale, niciun sunet nu face să vibreze tăcerile colorate pe podele. Doar o melodie neștiută de nimeni ni se insinuează printre gene, ne curge în sângele arzând a iubiri și ni se cuibărește în amfora roșie a inimii, pulsând viață și vise. În cele patru camere ale ei se îngrămădesc vioare, flaute și piane, o orchestră întreagă dirijată din umbră de un geniu uscățiv, cu părul cenușiu și cu nisip portocaliu curgându-i din mânecile sacoului roase de timp. Sub piele ni se ascund note și cheia sol înflorind precum o orhidee ciudată născută din catifeaua unei aripi de fluture și verdele crud al unui smarald neșlefuit. Ritmul ni se rostogolește pe coapse a dans și ne aprinde luminile difuze ale unei scene imaginare mărginită de sălcii și alb de iasomie. Dintre stele cad fulgi mari, violeți, promisiuni mute scrise pe apele limpezi ale unei priviri, fiori calzi desenați pe umerii goi ai dimineții. 

„Degetele noastre se-amestecă-n ceață;
care-s ale mele? care sunt ale tale?”

Nu știu cum zboară clipele, spre ce zări sau printre ce alte destine, frânte ori poate strălucind a soare. Nu aud nici respirația pământului, nici lacrima ce cade în vreun colț îndepărtat de lume în care speranța și-a împrăștiat petalele ofilite și s-a transformat în cenușă amară. Nu simt zâmbetele ce se înlănțuie cu brațele umezite de doruri și regăsiri și nici săruturile aprinse arzând marginile norilor. Pentru o secundă lumea s-a oprit și numai noi, două fărâme de soare, două picături clare de rouă, am umplut universul și i-am furat comorile ascunse printre constelații. Și-acum eu sunt un licurici.

Licuriciul din vârful capului tău.

Ziua 12

vineri, 21 februarie 2014


Raze...
Soarele ni se agață de genele mirosind încă a vise și ne prinde, fără să îngaime nicio scuză, brățări aurii de glezne. În aer plutesc parcă primăveri coborâte delicat pe scara de sfori și raze, desfășurând muguri și petale albe, suave precum aripi de lebede miniaturale. Pe scaunul din colț pe care mi-am dezbrăcat amintirile și măștile ce-mi acoperă demonii au răsărit cumva curcubee ce se reflectă viu în privirile tale. Viața curge învolburat prin venele noastre injectate cu iubiri și otrăvite cu atingeri șoptite, ca într-un scenariu suprarealist în care timpul își stinge clipele în scrumiera unui zâmbet. Hai să fugim! fără scop și fără nicio destinație. Prinde-mă de mână și lasă-mă să te port printre toate florile ce-mi înfloresc pe tâmple atunci când mă săruți scurt, precum un vis fugar, ascuns în scorbura încă întunecată a nopții. Simte și tu mângâierea moale, aproape ca o părere, a clipelor ce ne leagă tot mai strâns inimile într-o îmbrățișare avidă ce ne oprește respirația și ne crește doruri de necuprins între coaste. Respiră promisiunea tăcută a gândului abia ieșit de sub zăpada uitării și de sub scândura umedă a ploilor nesfârșite, scuturându-se vioi de praful căzut peste el din stelele ce s-au stins atunci când nimeni nu le privea. 

Galben...
Buchetul de la tine mă atinge galben, mirosind a lună, a grija ce mi-o porți, a promisiune și a un mâine schimbat pe un pumn de nisip și pe o fărâmă de mare.  Dacă aș fi o sclifosită ți-aș cere poate petale de trandafiri ori orhidee legate cu panglici mov, cuvinte scrise pe bucățele parfumate de hârtie și pierdute pe străzi pietruite cu frânturi de povești ori poate chiar o firimitură de lună ambalată într-o cutie de cadouri. Dar nu-s pentru că...
... Buchetul de la tine mă atinge galben, mirosind a lună, a grija ce mi-o porți, a promisiune și a un mâine schimbat pe un pumn de nisip și pe o fărâmă de mare. Iar mie îmi pare o bucățică de suflet ascunsă vag printre frunze verzi și scame de polen, curgând prin seva nouă și mângâindu-mi pleoapele. Mi s-a părut mie sau tocmai ce am auzit un „te iubesc!”?!


* Cuvintele lor: "Vienela", "Scorpio", "Oglinda lui Erised", „Sonia”, „Blogul Claudiei”, „Carmen Pricop”, „Cita”, „Adriana”, „Lili3d”, „Adicherish”, „Dia naicu”, „Maya”, „Roxana”, „Radu Thor”, „Anacondele”, „ComiCultural”, „Ioana”, „Laura laly”, „Vavaly”, „Dan”  sub bagheta magică a lui Psi *

Ziua 11



Amândoi...
Îți ascult bătăile inimii și țes povești pe care apoi ți le desenez pe piept, ți le agăț de plămâni și ți le înfășor în jurul arterei aortă. Îți înnod de trahee un sărut roșu. Să-mi spui dacă e prea strâns, da?! Pe umăr am lăsat un cocon. Tu încă nu știi, dar acolo crește o speranță nouă ce se hrănește cu zâmbetul tău. Acum ai înțeles de ce noaptea mă transform într-un hoț de surâsuri?

Mă întrebi dimineața de ce sunt atât de obosită. Pentru că te iubesc, îți spun. Zâmbești din nou! Ce bine! Curând coconului meu îi vor crește aripi de bucurie și-ți va zbura printre bătăile de inimă și printre respirații. La amurg se va îmbrăca în portocaliu iar noaptea te-ar feri de coșmaruri și ți-ar aprinde stelele. Le-ar învăța să îți cânte și să îți șoptească vise în timp ce eu aș fura zâmbetele lumii. Pentru tine, toate.


Gând din cuvânt vă așteaptă în tabelul Irealiei iar bucuria ne-a fost împărtășită de Vienela

Ziua 10

joi, 20 februarie 2014


Gând...
Ia-mă de mână,
Învață-mă zborul,
Du-mă dincolo de galaxii!
Dansează-mă 
printre cuvinte,
Lasă-mă să cad 
printre nori
și să simt
adrenalina
sfâșiind-mi sinapsele.
Așteaptă-mă 
la celălalt capăt al 
curcubeului


Ziua 9



Greșeli...
Pentru o secundă am uitat. Ți-am închis ușa, supărată, și-am tăcut. Două lacrimi mi-au mângâiat obrajii în timp ce sufletul mi se făcuse un ghem mic, de tristețe amestecată cu dorul de brațele tale, de amar curs din sărutul cel din urmă. Pașii mi s-au scurs pe podele, fără țintă, apăsați, numărând clipele ce se scurgeau parcă într-un slow motion crud, repetitiv și fad. Mi-am legat pentru câteva minute un fir de poveste de încheieturi și m-am înecat în file albe de carte, dar gândurile îmi fugeau aiurea și șoaptele mi se rostogoleau pe buze într-o chemare. 

Tu ai venit, zâmbind ca unui copil mic și bosumflat, iar eu, deși tăcând, ți-am mulțumit pentru toate zilele în care ai rămas cu mine deși eu te-am alungat, pentru toate nopțile în care m-ai ținut strâns în brațe promițându-mi că nu ai să îmi dai drumul niciodată, pentru toate cuvintele ce le-ai rostit, rotunde și calde precum pâinile abia scoase din cuptor. 

Și-ți mulțumesc și-acum pentru că-mi ești!

Ziua 8

marți, 18 februarie 2014

Chitară...
În brațele tale se nasc primăveri și corzile-mi vibrează a soare. Îmi cânt zâmbetele și zborurile printre fluturi, îmi desenez visele naive ale copilei cu ochii căprui și cozile prinse cu biluțe colorate care nu a plecat niciodată și care mă ține de mână când nopțile sunt reci și timpul e gol. În brațele tale regăsesc jocul iubirilor crude, ascunse timid în gesturi prea delicate și în săruturi furate pe ascuns, atunci când ochiul Lumii doarme și cuvintele sunt doar șoapte neșoptite. Te simt ca atunci, la cumpăna începuturilor, când totul era o mirare, când zilele se îmbrăcau într-o atingere nouă și sentimentele nu aveau nume, doar chip și pași de dans. În brațele tale sunt o chitară portugheză din care picură doruri de vieți ce n-au fost, melancoliile ce le port sub tâmple, valurile ce se sparg de malurile unui gând tainic pe țărmurile căruia două fantome se plimbă ținându-se de mână. 

Un vis...

Falsidrama lui Februarie (Ziua 7)

duminică, 16 februarie 2014




"Hei-de te amar, ou então hei-de chorar por ti..."

Cuvinte...
Îți mai aduci aminte primul „te iubesc”? Mai știi dacă era noapte și dacă luna plină surâdea goală pe cer? Mai știi dacă de geamuri se spărgea dimineața ori dacă peste cuvintele mele au căzut atunci bucățele de ploaie? Mai știi dacă străzile erau pline de oameni colorați ce ne priveau curioși încercând să ne disece zâmbetele? Mai știi dacă erau doar două inimi ce desenau linii frânte pe monitorul unei vieți ce le-a adus împreună într-o zi de mai, cu parfum de cireșe coapte? Mai știi ce ai simțit atunci?

Eu am simțit respirația Pământului oprindu-se și am văzut Big-Bang-ul Universului. Venele mi s-au topit și-au curs mânjind pereții de roșu iar sinapsele și-au desfăcut nodurile. Gândurile se izbeau haotic de craniu și în locul lor au apărut mii de fluturi orbi de lumină, cu aripi arse și prăfuite de atâtea așteptări. În apele ochilor se înecau corăbiile omenirii și se porneau furtuni de nisip. Îmi simțeam moleculele impregnate cu doruri neștiute și cu atingeri metalice de veninul dulce al noii mele maladii. Mâinile îmi căutau prin golul din stomac și nu găseau decât grădini albe de iasomie prin care noaptea zburau licurici iar ziua cântau păsări colibri. Pe umeri se nășteau fiori ce se rostogoleau apoi, arzând, spre coapse și-acolo se îngropau sub palma ta pentru a renaște într-un suspin adânc.

Șoapta grea îmi zdrobea buzele într-un sărut aprins, de tăciune. Știam că ea ar fi dărâmat singură Paradisul și din ruine ar fi construit un alt cer pentru zborul nou, mână în mână. Știam că din ploi ne va face oceane pe care să plutim în deriva celui ce nu mai caută nimic pentru că a găsit deja tot acolo unde nu credea că mai există miracole. Știam că sufletul meu se va lega de al tău cu firele acelea invizibile ce strălucesc printre vise, atunci când toată lumea doarme și când stelele se ascund, rușinate, printre zări. Știam... Dar le-am lăsat să cadă, petale de iluzii și un ciob colorat dintr-o poveste cu zâne. Mai știi ce ai simțit atunci?

Astăzi cuvântul ți l-am scris sub pleoapă, pe tâmplă, pe spate, peste murmurul clipelor și pe un colț de amintire vagă. Ți l-am scris peste întunericul apusului și pe pereții albi ai încăperii în care diminețile te găsesc treaz în brațele mele. Ți l-am scris să nu îl uiți. Ți l-am scris să îl simți. Ți l-am scris căutându-i jumătatea.

Iar ea a venit, șchiopătând.

* Mai multe falsidrame în tabel la Psi *

Ziua 6



Timp...
Curg stropi mari de secunde peste chipurile noastre și sapă-n ele gânduri noi, riduri fine amintind a zâmbet și lacrimă de-o potrivă, ore ce trec precum o boare, precum un nor căruia nimeni nu-i cunoaște calea. Oare numără cineva norii care vin sau pe cei care pleacă? Și unde se duc ei când se duc?
Aș vrea să ascund clepsidra în mâneca uitării și i-aș vrea curgerea surdă închisă în cutia unei Pandore ce nu-și va dezlega niciodată pletele lungi ce poartă-n ele dezastre împletite cu suspine. Aș vrea să păstrez clipa agățată de gene într-un azi ce curge ca o buclă moale de mătase verde legată de mâinile noastre ce-și caută sufletul între alte coaste. Ale mele, ale tale, noi. A trecut repede, precum un fulger prin noaptea grea și smolită și-a lăsat în urma-i un pumn de amintiri înnodate cu fire galbene de soare abia răsărit pe buze. Bagajele îmi sunt mai grele de-atâtea vise colorate câte am îndesat în buzunare, de-atâtea iluzii ce-mi zboară prin trup, de-atâția fiori desenați pe piele. Părul meu miroase a fericire, știi? Și palmele mele împreunate poartă parfum de rugă și mulțumire mută, dizolvată în lacrimi, pentru că tu ești aici.

Teamă...
Mi-e teamă de-atâta preaplin, de spinul ascuns sub aripa moale ce-o împărțim amândoi când zburăm peste lumi și ne întoarcem la paradisul ce îl credeam pierdut, dar care doar era ascuns de o cortină groasă și fadă numită rutină și banal. Mi-e teamă de zâmbetul cald și luminos al dimineții ce-mi mângâie degetele așa că noaptea, ascunsă în întuneric, plâng lacrimile neplânse încă și neîntâmplările lui mâine. Plâng toate tristețile tale și amărăciunile mele, cele ce încă nu sunt, cele ce nu au fost, cele ce sper că nu vor mai veni. Le plâng acum, mi le scriu pe coapse și le sculptez în carne, dar mai ales sper... Sper că dimineața îmi va presăra iarăși zâmbet pe obraz și sărutul tău pe umăr. 

Peste praguri trec stele și privirea ta mă adăpostește de ploaia de meteoriți ce cade printre șoaptele Lunii. Acum știu că sunt acasă!

Încă îmi mai caut prin sertare jumătatea de gând.

Ziua 5

sâmbătă, 15 februarie 2014


Liniște...
În timport stelele se leagănă pe valuri de noapte îngânate cu o dimineață nouă, eliternă, conturată cu vise argintate pe la colțuri. Ploile s-au oprit și nu mai udă obrajii macarieni ai străzii ce înghite lacomă pașii grăbiți ai începutului afisurat. Ce greu îmi e să mă desprind din brațele tale, bucata mea de fericire, ce-mi deznoadă furtunile și-alungă orice semnervos pe care secundele mi-l desenează pe frunte într-o linie fină. Ușa se-nchide și deja mi-e dor, dar timpul mă prinde de încheietura mâinii stângi și mă trage după el într-un cursalt amețitor, printre poveștile străzii. 

Sunt un om cu picioarele pe nori, sau sunt un nor cu picioarele pe oameni? Număr clipe în gând. Ascund amintiri într-un nisipet albastru pe care am desenat un zâmbet ca să îl disting de toate celelalte câte port cu mine sub tâmple. Număr minutele peste care calc în drumul spre tine. Un presalt m-ar aduce poate mai aproape, dar știu că la capătul așteptării îți voi găsi iar ochii plini de toate mirările lumii și palmele în care ascunzi minuni... Alege o mână!

Evadare...
E multă lume aici; se împart priviri și în aer plutesc cuvinte legate cu panglici simbolid, de culoarea viselor. Tocurile lor roșii produc câte o tufisură în tăcerile noastre învelite în staniol. Îmi place să te privesc atunci când mintea îți umblă pe cărări neștiute ce duc toate spre o becluză cu ape de azur. Întâlnește-mă acolo și poartă-mă prin gândul neumblat. O să mă recunoști. Voi avea o rochie din curcubee și praf de comete iar în păr voi purta ciudatini. Nu voi avea bijuterii, decât mângâierile tale prinse de umeri în locul în care, cândva, înmugureau aripi. Acum le-am făcut cadou unei omizi pentru că zborul meu ești tu.

Unde mi-e șoapta?


* Cuvintele lor: „Carmen Pricop”, „Oglinda lui Erised”, „Vienela”, „Scorpio”, „Maya”, „Griska”, „Vero”, „Vladen”, „Presa în blugi”, „Adriana”, „Vero2”, „Adicherish”, „Dia naicu”, „Radu Thor”, „Abisurile”, „psi 2”  sub bagheta magică a lui Psi *

Ziua 4

vineri, 14 februarie 2014


Dulce...
Dimineața leneșă se furișează pe sub cortine și se întinde pe covoare. Ne promite un început cu parfum de muguri și primăveri eterne. E moale visul ce-l port iar umărul tău e cald și-mi odihnește gândurile precum o amforă din lut roșu. E surâs pe buzele tale și norii toți ni se împrăștie, fărâmați în bucățele albastre ce curg precum o ceață lăptoasă peste lume. E murmur și agitație alergând prin vene precum seva nouă a copacilor ce-au primit binecuvântarea unui început nou. 

Printre aburi de cafea mă îmbăt cu privirile tale impregnate de mirări precum ale unui copil ce azi descoperă întâia oară lumea. Mâna mea își găsește locul în palma ta, într-un dans perfect ce ne apropie de zei. Ți-am ascuns sub perne Promisiunea în timp ce tu îmi numărai stelele din păr și-mi legai speranțele de coapse ce le simt acum bătând din aripi sub tivul rochiei. 

Trenul ne acoperă șoaptele mute iar bucățile din mine, cândva dezordonate și lipsite de sens, se așează cuminte pe hârtia albă, nepătată încă de iluzii ori lacrimi. Picură zâmbet din ochii mei și-aș putea să împart fărâme fiecărui suflet ce acum se rostogolește plin de vânătăi la picioarele cuiva. Clipele mi le ascund sub pleoape, la adăpost de praful uitărilor ori al privirilor scrutătoare ce nu înțeleg de ce inima mea se oprește ori de câte ori norii gri ți se adună pe frunte. Ei nu știu că eu nu mai știu să fiu fără tine. 

Zbor...
Corpul mi se pierde în vidul unei atingeri molatice și părți din el se dezintegrează, transformate în fulgi calzi de zăpadă. Plutește în aer precum o particulă de praf îmbrăcată în raze de soare și dezbrăcată de propria greutate căreia nu îi mai poți ghici nici genul și nici destinul în palme. Se-amestecă cu aerul ce îl respiri și-acolo, în plămânii tăi, naște petale de flori și grădini întregi de maci strălucind a rouă proaspătă.

Noaptea îmi sărută pe furiș călcâiul în timp ce eu îți desenez conturul cu cretă colorată pe trotuarul ventriculului stâng. Te aștept încă la capătul visului... la capătul șoaptei de ieri... 


Gând din cuvânt vă așteaptă în tabelul Irealiei iar genul cuvintelor a fost ales de Daniela

Ziua 3

joi, 13 februarie 2014


Plecări... 
Noaptea se ridică de peste lume și de peste pielea noastră mirosind a vise. Nu știu ce ai visat tu, dar eu ți-am visat ochii. Mă mângâiau și îmi zâmbeau și speranțele pluteau în apele lor căprui. Te-am privit dormind și am mulțumit destinului că locul din dreapta mea nu e gol ci plin de un suflet cald și de un zâmbet de copil pe care îl port gravat în fiecare por al pielii. Când te-ai trezit m-ai privit iar eu ți-am spus prin tăceri toate lucrurile pe care le iubesc la tine și toate respirațiile fără de care zilele ar trece searbăde, impregnate de tristeți și de neîntâmplări. Nu știu ce parte a trupului a fost atinsă prima oară. Nu știu de au fost șoapte sau doar sclipiri de nove și supernove. Nu știu decât că sufletul l-am pus sub o claviculă de-a ta și că pielea de pe degete am îndepărtat-o strat cu strat și celulă cu celulă pentru a te simți în carne vie ca pe cea mai acută durere din care s-ar naște apoi absoluta alinare. 

Sărutul tău mi-a ars umărul și mi-a înflorit mugurii gândului. Parcă au trecut secole de singurătate de când ne-am întâlnit, de când ne-am iubit.

Tăceri...
Nu vreau să ucid minunea fragilă a trupurilor noastre. Mi-e teamă că voi speria păsările mari și albe ce au căzut din nori. Îngeri. Îmi opresc bătăile inimii să nu te tulbure, sălbatice, nebunești, extatice. Îți sorb doar imaginea și colorez zările cu speranțe și amintiri ce încă nu sunt, dar le știu și vor fi. Peisajele aleargă, se schimbă tivite cu raze de soare și parfumate cu zâmbetele timide din noi. 

Albastru...
Clipele moi ni se topesc pe buze și cad cu stropi mari în „a fost”. Au panglici roșii legate de glezne și ne pulsează viu sub tâmple precum tăciunii aprinși ai unei nopți împărțite la doi. Luminile orașului curg cald prin vene și acolo, în întunericul unei camere străine, o șoaptă plutește singuratic: te iubesc!

Oare unde umblă cealaltă jumătate de gând? 

Ziua 2

miercuri, 12 februarie 2014


Întuneric...

Nopțile sunt toate atât de lungi și reci când sufletul aleargă printre așteptări călcând pe cioburile unei povești mirosind a tristeți. Clipele cad precum petale uscate de flori purtând dor de primăvară și mângâiere de soare. Totul e suspendat între un ieri plumburiu și un mâine dezbrăcat de mirări. Aștept. Te.

Pașii îți cad peste liniștea dimineții. Poartă promisiuni sau poate amar, poartă o atingere ori poate un reproș, poartă un vis nou ori poate o realitate cu aripi frânte. Parfumul tău se împrăștie printre așternuturi și-ți simt pe umăr respirația caldă. Acum pot să dorm și să-mi împletesc șoapte în păr.

Privire...

Soarele a răsărit în ochii tai. A fost o clipă apoi s-a stins. A durut, dar în rana deschisă am semănat o speranță nouă, un paradis pentru doi. Cuvintele cad, vindecă, cresc și renasc. Zboară și se transformă în fluturi galbeni. Umplu aerul cu praf de stele și o constelație nouă se naște între coastele mele.
Știi de ce avem atât de puține haine în bagaje? Pentru că am îngrămădit în ele toate iubirile Lumii, toate săruturile ascunse sub raze de lună și sub cute de piele, toate cioburile de curcubee și toate lacrimile de fericire curse pe obrajii Universului. Din ele o să-ți construiesc minuni. Promit!

Ziua 1

duminică, 9 februarie 2014


Te-am pierdut...

Norii au plâns cu lacrimi nesfârșite, pe obraji nemângâiați de nimeni. Negre, de smoală rece și umedă. În aer pluteau vise zdrobite și așteptări nedesenate încă pe niciun cer. Fluturii zburau bezmetici, cu aripile arse de focul privirilor tale crude și tăioase înfipte în inima ce încă bătea pentru tine. Cuvintele se zdrobeau de timpane precum săgeți otrăvite de atâta zbucium, de atâta tăcere picurată pe geamuri. Respirațiile noastre erau aburi veninoși, cai sălbatici desprinși din gleznele noastre obosite de-atâtea amăgiri. Ceața din ochi nu te lăsa să îmi vezi tremurul mâinii ori pâlpâirea speranței așa cum gândurile aninate sub tâmple nu te lăsau să-mi auzi șoapta. Erai lângă mine, dar sufletul te căuta pierdut, un licăr înecat de furtună. Găsea ruine și voci mute, locuri din care încrederea plecase de mult și-n locul ei steaguri negre se înălțau, zgâriate de vânt.

Sufletul se zbătea sub griul ruginit al apusului. Își căuta fărâmele și glasul ce l-ar fi putut poate aduce din nou în palma ta. Dar palma era strânsă, închisă, un pumn pregătit să lovească și să sfărâme amintirile moi cu parfum de doi. Un colț din el primea o unică rază, plăpândă, firavă, aproape înghețată. Un colț de albastru într-un ocean îngenuncheat de maree. 

O lună...

Mă înec în apele ochilor tăi și-aș vrea ca fiecare clipă să rămână cu mine, comoara eternă îngropată între coastele mele din care nimeni să nu te mai poată fura. Ai fi în siguranță acolo, știu. Ți-aș alunga gândurile goale și ți-aș pune în loc stropi de fericire. Ți-aș șterge lacrimile și ți le-aș preface-n zâmbet cald. Ți-aș plimba pașii prin locuri în care dansează galaxiile și-n care niciun om nu te-ar mai putea atinge. Te-aș învăța să simți iar, să vrei iar, să crezi iar. Ți-aș fi început și tu mi-ai fi sfârșit.

Și-acum încă mai aștept sărutul ce nu a mai venit...

Fezandat

vineri, 7 februarie 2014

Zâmbetul i se carameliza pe buze
întâi dulce, apoi amar
în razele soarelui crescând
precum o pâine aburindă
din maia amestecată cu praf
de stele. 
Păru-i arunca văpaie de sub poș,
roșu și negru, diavol dansând
înăbușit, ascuns de ochii 
prinși în nesfârșita frământare.
Clipele i se scurgeau printre degete,
indistincte, tocate julien,
glasate apoi, cu glazuri colorate
cu baiț și șoapte
și miros de picături de ploi amestecate
cu curcubee.
Zilele aveau gust de turnedo fezandat,
picante, sălbatice și totodată moi,
dar acum s-au oprit, obosite poate
de atâta alergat
printre gânduri.
Trampa o gleznă cu parfumul lui
niciodată uitat, nicicând amintit
când galaxiile au început să se destrame
fără zgomot, fără lacrimi,
și lumea-i toată nu era mai mult 
decât un antricot sângerând,
o răsuflare între două bătăi
de inimă.


* Cuvintele lor: „Sonia”, „Dan”, „Oglinda lui Erised”, „Scorpio”, „Adriana”, „Vienela”, „Dia naicu”, „Adicherish”, „Matilda”, „Radu Thor”, „Adrian”, „Maya”, „Ioana”, „Abisurile”, „Roxana”, „Vavaly”, „Cristian”, „Kadia”, „Vlad”   sub bagheta magică a lui Psi *




Mă...

Mă cauți printre stele, dar eu ascund în mine galaxii. Mă ghicești în parfumul moale al nopților transformate-n freamăt de iubiri desprinse de noi, dezlegate de trup, desenate pe așternuturile roșii. Mă vezi dansând în privirile lor însă dansul meu arde în tine, o flacără vie ce-o proiectezi apoi pe coapse necunoscute ce le-ai vrea ale mele. Mă atingi printre clipe, când întunericul se-amestecă în zări cu murmurul gol al unui suflet uitat și-al nimănui pe care soarta l-a condamnat la veșnice zboruri frânte. Mă îmbraci în delir și-n șoapte albastre de unde amestecate cu nisip și amintiri sărate legate de încheieturi. Mă strigi și plămânii ți se umplu de otrava golului meu. Mă iubești?



Gând din cuvânt vă așteaptă în tabelul Irealiei iar printre unde ne-a ademenit Gelu

Ce frumoasă ești...

luni, 3 februarie 2014


„ ...când te ascunzi de dimineți printre așternuturile mirosind încă a vise moi, cu părul răvășit pe perna mea și cu un surâs roșu înflorindu-ți pe obraz. Niciodată nu ți-au plăcut diminețile, știu. Îți sărut umerii goi ce mă urmăresc în fiecare noapte, în somn, și-aș vrea ca timpul să-și țină respirația așa cum o fac eu de fiecare dată când te privesc dormind de teamă ca nu cumva să fii o plăsmuire a minții mele ce se va destrăma sub prima șoaptă de vânt. Tresari când îți mângâi spatele și-ți desenez contur de aripi pe glezne iar eu număr încremenit secundele... Trezește-te, iubito!

Ce frumoasă ești când mă privești cu ochii plini de mirări! cuvintele tale mi se strecoară prin piele și le port impregnate pe trup împreună cu toate săruturile pe care vreodată mi le-ai dat sau mi le-ai luat. Îmi spui uneori că nu te ascult... te-ascult, iubito! dar mișcarea buzelor tale mă năucește, îmi absoarbe orice gând și singurul lucru pe care îl mai știu atunci este că sunt poate cel mai fericit om din lume... omul tău. 

Ce frumoasă ești când te bucuri ca un copil de o rază de soare ori când alergi printre frunzele moarte numai pentru a le auzi foșnetul. Râsul tău îmi umple mie plămânii și-atunci aud nimfele transformându-se în fluturi și mugurii desfăcându-se în petale roz și-apoi curgând în valuri precum cireșii în Japonia. Vreau să cutreier toată lumea de mâna ta... tu să privești valurile, ce știu că te liniștesc, iar eu să te privesc pe tine, minunea mea. Hai să fugim, iubito și să luăm toată fericirea cu noi!

Ce frumoasă ești când stârnești furtuni! și toate Furiile naturii par să-ți însoțească pașii precum lupi îmblânziți, dar pregătiți să sfâșie pe oricine ți-ar putea sta în cale. Sparg amintirile de podelele reci, omoară visele și smulg bucăți de carne și de viață. Lasă în urmă ruine iar tu le privești în tăcere pentru că știi că tăcerile tale îmi zgârie timpanele și mă duc la marginea nebuniei. Doar lacrimile mă ucid. Și fiecare picătură sărată ce-ți conturează chipul îmi otrăvește mie sufletul. Te rog iubito, promite-mi că nu mai plângi!

Ce frumoasă ești...”

Oare ea știe?


* Mai multe povești cu frumoase găsiți în tabel la Psi *






 

Unde-i ea?

sâmbătă, 1 februarie 2014


Privirea-i senilă se agăța de tocurile geamurilor cu vopseaua sărită, arsă de vremuri și spălată de ploi. Părea că ochii îi poposesc asupra unui tablou invizibil celorlalți, intangibil și îndepărtat precum norii pufoși ce se rostogoleau pe cer. Minute în șir, cu zâmbetul înghețat pe față și cu lacrimi calde prinse de gene, părea o stană de piatră, o statuie albă scufundată în tăceri și necuvinte pentru care timpul, alunecos ca un țipar, încremenea pe la colțuri. Toate zilele semănau și se înnodau cu nopțile - realități și vise pe care nu mai știa să le distingă. Un boț de clipe de orice sort precum un ghem mare de ațe colorate, fiecare purtând o poveste, un parfum, o durere ascunsă sub sân ori un gând tainic adânc săpat pe tâmple. 

Când cerul își prinde stele în păr, fantomele-i dansează șui printre bătăi de inimă. Par un fum gros de amintiri arse ori poate sunt doar o închipuire, un mugur de dorințe vechi, îngropat în nisipul din clepsidre. Un râs străin, dar atât de cunoscut, o chemare, ori poate un dor niciodată uitat îi cutreieră cotloanele unui suflet golit de mult de orice simț ori tresărire. Și-acolo, sub mantia sură a unui timp neiertător cu pașii muți, se-ascunde încă naivitatea unei fetițe brunete, cu părul prins în codițe, mergând încet spre școală și desenând fluturi pe bucăți albe de hârtie.

Oare unde e ea?




* Cuvintele lor: „Vladen”, „Scorpio”, „Oglinda lui Erised”, „ComiCultural”, „Dan”, „Bloodie”, „Dan”, „Sonia”, „Roxana”, „Vero”, „Maya”, „Ioana Soglu”, „Adriana”, „Vienela”, „Drugwash” sub bagheta magică a lui Psi *


Reading me...