Octombrie

luni, 28 octombrie 2013
A venit alene, într-o dimineață, cu pasul liniștit al celui ce și-a atins zările și-acum se întoarce acasă obosit, dar cu inima râzându-i între coaste. Ochii-i albaștri păstrau în apele lor toate speranțele Lumii ce le cernea peste pământ ca pe frunzele ruginii desprinse de crengile pustii. Le transformase pe toate în culori cu care își picta pereții căsuței străjuită de pinul semeț ce se încăpățânase să rămână verde precum o oaza în mijlocul deșertului. De-acum timpul curgea senin și se-amesteca cu raze moi de soare și cu șoapte topite pe geamuri în zori.

Pe aripi purta dorul de înalturi și nopțile desena stele pe alte bolți ce nu le văzuse încă. Dar le va vedea, știa. Și-în gânduri le trasa contururi peste zborul clipelor ce vor veni. Le număra... și ele așteptau acolo, în întuneric, strălucind, ca boabe mari de promisiuni îndelung amânate. În păr purta încă parfum de ocean strivit de stânci și fire de sare amestecate cu nisip. Își umpluse venele cu tumultul orașului și-și oferise trupul gol soarelui. Încheieturile îi miroseau a îmbrățișări noi și calde și în fiecare după-amiază își făcea curățenie în suflet pentru a putea primi fiecare strop din fericirea ce o ghicea în spatele unui cuvânt timid, al unui gest, al unui vis.

Uneori norii își picurau plumbul peste orele-i de însingurare și-atunci își învelea gleznele în roșul cuverturii moi ascultând muzica ploii și privind melancolic dansul aburilor ce învăluiau cana de ceai cu aromă de măr și scorțișoară. Frigul îl alunga cu văpăiile fierbinți ale focului din șemineu și cu o ciocolată caldă sorbită pe covorul presărat cu frunze moarte, tânjind după o rază palidă de soare.

Într-un târziu ochii i s-au umplut de lacrimi...

Ți-am lăsat un sărut roșu pe oglinda din baie... Adio, Octombrie!



*Mai multe povești de octombrie se-aștern în tabel la Psi*


De rămas-bun...

sâmbătă, 26 octombrie 2013

E ciudat cum sufletele noastre se leagă între ele cu fire nevăzute chiar dacă privirile nu ni s-au întâlnit niciodată. E ciudat cum mâini ce nu s-au atins niciodată lasă atâtea amprente în suflet...

L-am citit și-am râs. Azi îl citesc și plâng.

Să te odihnești în pace Virusache.

Și poate că ei au avut mai multe cuvinte decât mine... „Psi”, „Vero”, „Carmen”, „Scorpio”,„Sonia”, „Georgiana”, „Ioana”, „Anacondele”, „Dagatha”, „Cita”, „Adriana”. Eu azi am numai lacrimi.

Azi plouă cu gri

miercuri, 23 octombrie 2013
Suflete, ți-am promis că îți voi scrie mai des, fără să treacă atâta întuneric peste tine. Mi-am adus culorile și stiloul vechi, cu cerneala uscată și penița ruginită. Mă-întreb: mai știe el să scrie? sau doar va zgâria foaia albă lăsând în urma-i cicatrici. Poate că nu e vina lui ci a mâinii mele tot mai nesigură, tot mai moale, tot mai apăsată de uitări. Sau poate-i glasul meu aproape stins ce nu-și mai găsește muzica și ritmul. Poate-am tăcut prea mult sau poate că am spus toate cuvintele. Poate le-am oferit cadou cuiva ce nu le-a vrut și-acum le caut în zadar printre arcuri de cerc frânte. S-au dus.

Suflete, număr secunde ce nu știu dacă aș vrea să treacă sau să mai stea. Și ce e dincolo de ele? De ce mâine și de ce nu azi? Unde-i „acum” pe care obișnuiam să îl trăiesc, să îl gust, să îl am? De unde știu că mâine voi fi tot aici și nu acolo? Sau poate dincolo? Azi plouă cu gri și îmi pătează visele. Pe aripă am dorul de albastru pierdut în vreo zare cu parfum de vechi, de uitat, de „a fost odată”. La ce folos că buzele-mi sunt roșii? Azi plouă cu gri...

...atât de mult gri că parcă nici nu te mai simt în palma coastelor mele.

Spune-mi...

sâmbătă, 19 octombrie 2013


- Ce-i asta? mă întreabă și îi ghicesc mirarea în privire.
- Asta ce? 
- Smoala asta neagră ce curge pe pereți și pare că ne înghite stelele. Tocmai mi-a picurat pe vis și-acum fluturii nu mi se mai întorc noaptea chemați de-o amăgire de lumină.
- Nu e nimic... E doar minciuna ce se topește în noi și-și suflă negrul toxic peste lume. 
- Și frigul ăsta ce îmi mușcă obrazul? îmi strânge inima, ca un condur prea mic pentru piciorul ce dorește să-l încapă. Îmi fărâmă simțurile și le simt cum cad toate, ca o fațadă veche, demolată de un monstru de fier. Simți?
- E vrajba semănată în lume, deghizată sub un zâmbet fals sau în îmbrățișarea înghețată a unui așa-zis „sufletist”. 
- Am crezut că agonia asta e numai o impresie... Știi, simt sufletul cum mi se frânge, arcadă cu arcadă, zâmbet cu zâmbet, dor cu dor. 
- Știu... și-aș mai fi vrut să îi spun că e un sentiment oribil. I-aș fi arătat poate și gaura din piept și mucegaiul ce mi-a cuprins plămânii sau praful gri ce îmi sufocă speranțele. Poate i-aș fi arătat și poza în care îmi mai purtam încă inocența în privire, întreagă, nezdrobită de mâna grea a destinului. La ce bun? e numai o poveste... ca ea sunt mii. E numai o lacrimă... într-un ocean de lacrimi.
- Spune-mi, s-a sfârșit?


*Cuvintele lor: „Dor”, „Adriana”, „Matilda”, „Carmen Pricop”, „Vienela”, „Jora”, „Scorpio”, „Abisurile”, „Sonia”, „Laura Laly”, „Adriana 2”, „Cita”, „Vavaly” sub bagheta magică a lui Psi*

Toamna din noi

luni, 14 octombrie 2013

Afară cad frunze
În suflet cresc vise 
Albastre și-în noi
Sunt aripi întinse.

Afară stropii
Se sparg de pământ
În suflet e soare
Auriu și e cânt.

Afară sunt nori
Negri și grei
În suflet cresc muguri
cu fluturi în ei.

Afară e frig
Și-i zbor înghețat
În suflet e viața
Curgând învolburat.

Afară e roșul
Ce arde și-n suflet
Pe buzele noastre
Prinse-într-un zâmbet.


Mai multe frunze și culori în tabel la Psi

Reading me...