se cauta un... prieten!

miercuri, 30 ianuarie 2013



se cauta...
un umar-gazda, pe care sa-mi intind
o frunte rece, obosita,
o lacrima, un gand...

se cauta...
o voce calda, pe care s-o ascult
cum ma ridica din abisuri,
c-o soapta, un cuvant...

se cauta...
doi ochi de “vultur” pe care, cand ii vad,
sa m-oglindesc cu toata fiinta…
sa-mi vada, sa ma-ncred....

se cauta...
“cu de speranta”, la schimb, pe ceri – oferi!
S-observi cum fara importanta
Se pierde-n nicaieri!


Călător printre stele

luni, 28 ianuarie 2013

Eram desculță prima oară când te-am întâlnit
și lacrimi se-înnodau adânc în suflet
amar, furtuni și ploi fără de rost, sau chip
căzute din genuni, smoală pe nuferi.

Erai un gând rătăcitor prin vise când te-am cunoscut
și aveai pe aripi presărat un dor
timid, cu aripi moi și-albastre, zâmbet trist,
cu ochii goi.

Eram dorință vie când m-ai sărutat întâia oară
și foc ardea mocnit în vene
roșu-aprins, otravă și delir desprins
dintr-o privire, rouă peste gene.

Erai otrava mea cea dulce a unei după-amiezi de început
și nu știam atunci că desenezi povestea
unei iubiri cu ochi căprui, cu trupul cald de lut
cu inimi ascunse în castele de nisip.

Eram cândva... și-acum sunt călător printre stele
și buzunarele mi-s pline cu praf de galaxii
săruturile tale, cuvinte dulci pictate printre foi
zbor către cer, speranțe mii.

 * Alți călători printre stele, în tabel la Psi *

Direcții

joi, 17 ianuarie 2013
Continuare de aici și aici

Nu mai știu nici ce haine am ales... câteva au căzut de pe umerașe și le-am lăsat așa, împrăștiate la întâmplare. Iar ochii lui m-au urmărit mult timp după ce am închis ușa în urma mea. De ce nu am putut să plec așa, pur și simplu, fără să îmi mai pese de ei?! Sau să plec singură, oriunde, să mă pierd printre oameni a căror limbă să nu o cunosc, să învăț alte obiceiuri, să uit. Conduc încordată; în privire îmi dansează lumini iar gândurile... hmmm, alea nu știu unde sunt. Am scene în minte și încă mai port un sărut pe glezna stângă. De ce trebuie să fie totul atât de complicat?! Nici nu ajung bine și încep deja să mă întreb ce naiba caut aici. Aș face stânga împrejur. La urma urmei am trimis-o pe Ela și ea sigur poate să o scoată la capăt, nu are nevoie de „întăriri”. Sau...? Intru!

Îi văd apropiați și simt tensiunea ce plutește în aer. Știu, am stricat deja momentul! Mă rotesc pe călcâie... ce a fost în capul meu să vin până la el? Nu eu am pus-o să vină?! Știam că o să o găsesc aici... Știam și ce va încerca să facă... Ștefan se mișcă brusc spre mine iar Ela strigă un „stai!” gâtuit pe care îl simt cum se sparge de podeaua rece. Mă întorc involuntar ca o păpușă legată cu sfori de degetele unei mâini nevăzute. O privesc, dar am senzația că văd totuși prin ea. Nu știu ce să citesc în ochii ei și mi-e teamă că va înțelege greșit, că va crede că am venit iar să-i sucesc lui mințile. 

-Ai pățit ceva? o aud, dar pare undeva, atât de departe. 
-Nu. Adică... nici eu nu mai știu ce spuneam, cu atât mai puțin ce gândeam. Nu pot să îmi termin fraza și nici să îmi dau seama ce ar trebui să îi spun. Mă simt tare pierdută în povestea asta și-ai zice că sunt numai spectatorul propriului destin. Se apropie și mă strânge în brațe. Of, chiar aveam nevoie de îmbrățișarea ta, deși nu prea știam cum să o cer. Nu am fost niciodată prietene, dar sunt sigură că în alte contexte am fi putut fi. O îmbrățișez și eu în timp ce mă întreabă moale:
- Vrei să pleci?
Dacă vreau să plec?! nu știu nici de ce mă aflu aici, acum; nu știu nici măcar cum am ajuns să stăm îmbrățișate și să îmi rostogolesc lacrimile pe umărul ei. Dar sunt sigură că vreau să plec cât mai departe! mă rezum momentan la un „Îhî” și îi dau încet drumul.
- Pleacă. Îl conving eu cumva! Dar nu are niciun rost să stai și tu aici, să fim trei triști într-o poveste aiurea.

Privirile mele se agață de ale ei. Vrea să rămână și nu a rupt-o la fugă nicicând de lângă el, oricât de greu a fost și oricât de mare distanța. O admir pentru cât de puternică știe să fie și da, ce mult mi-ar plăcea să știu să fiu la fel. La colțul buzelor înflorește un zâmbet și tot ce pot face acum e să tac, să plec, să trăiesc un vis nou și să îi las și pe ei să îl construiască pe-al lor. Îi strâng mâinile și murmur: „Mulțumesc”.

Ștefan se sprijină de chiuvetă și mă privește aproape speriat. Nu sunt o fantoma dragule, stai liniștit! Ar vrea să îmi spună ceva, dar îl opresc... nu mai are niciun rost acum.
- Încearcă doar să nu o dai în bară și cu ea!
Întreaga față i se relaxează într-un surâs și se apropie ușor, sărutându-mi fruntea.

***

Aerul rece de afară mă face să tremur involuntar și să grăbesc pasul spre mașină. În oglindă mi se reflectă zâmbetul roșu și întreg chipul pare al unei alte femei. Închid ochii... am aripi din nou și pot să zbor spre oriunde iar timpul... timpul a uitat să mai curgă.


Plâns peste noi - duzina de cuvinte

sâmbătă, 12 ianuarie 2013

Panglica norilor cerne cenușă
amestecată rece cu raze,
când vorba ta azi, fără mănușă,
sfărâma brut țesătura de fraze,
de gânduri pe care presărasem magie,
de visele roșii, de catifea,
de doruri ce-au fost, dar n-or să mai fie
ucise de palma ta grea.
Ieri sufletu-mi țineam cuminte pe masă
și tu îl puteai diseca;
n-am plâns nici atunci când cu lama tăioasă 
l-ai cioplit după inima ta;
dar azi rana rotundă începe să doară
și lacrimi să curgă din ea,
amarul mă frânge pe corzi de vioară,
cortina se lasă și ea.


Te-am crezut diferit într-o lume de măști,
curcubeu peste stelele mele,
erai doar actor pe-o scenă plină de-anoști
iar eu, numai una din ele.
Orgolios păpușar ce are rime-supuși,
condei iscusit și povești
nu vezi ca nu-s una dintre păpuși?!
nici fiară să mă-îmblânzești.
Azi nu mai sunt piatra, tu nu-mi mai ești dalta,
mi-ai dat dezamăgire să beau,
curgerea sa îmi otrăvește speranța și soarta,
cuțitul tău nu-l mai vreau.
Azi las ploaia să plângă peste iarna ta rece,
limita ce-ai pus între noi
și-aștept primăvara cu parfum fin să înece
trupurile-a doi oameni goi.

* Cuvintele lor: "Scorpio", "Tibi", "Vero", "Vero", "Carmen", "Calin", "Tibi2", "Abisurile", "Dictatura Justitiei", "Dor", "Anacondele", "Dagatha" sub bagheta magică a lui Psi *


Declaratie

joi, 10 ianuarie 2013


Nu esti frumoasa!
Nici n-ai vrea, e mult prea trecatoare…
Esti lipicioasa
Si m-atragi, din cap pana-n picioare!

Esti vrajitoare?


Nu esti desteapta,
Caci de ma pierd, nu stii cum sa m-aduni…
Esti inteleapta
Si-n gand ma cauti, de luni pana luni.

De ce nu suni?


N-ai trup perfect
Si nici nu vrei, esti mult prea-ncrezatoare…
Esti un defect
Care imi pune sangele-n miscare!

Indurare!


Nu te iubesc
Caci nu stiu cum si poate-i prea putin.
Te pedepsesc
Cum stiu ca-ti place, la un pahar cu vin.

Din plin…


Ajutor

joi, 3 ianuarie 2013
Poveste începută aici, scrisă în paralel cu Andra (aici, aici și aici) 

Aleargă clipe în jurul meu și atâtea șiruri de fețe se succed fără să le pot vedea măcar. Nu știu unde s-au dus atâtea zile și nici de ce străzile tremură acum sub zăpadă. Nici Crăciunul nu știu când a venit, deși auzisem parcă voci de colindători pe la uși. De la petrecerea lui Cristian am rămas cu gândurile pierdute și vocea lui șoptindu-mi la ureche... și toate nopțile în care visez că doarme lângă mine... Dar acolo e Ștefan, visând și el, poate la Ela, poate la mine, poate la alta. Nu știu cum roșul meu se topește acum în gri și curge peste zile, peste gesturi, peste tot. Relația asta îmi frânge zâmbetul.

E frig, nu doar pe bulevardul luminat. Oamenii par fericiți... doar vine Revelionul, an nou, vise noi. Numai eu cutreier străzile ca o fantasmă din trecut încercând să amân pe cât posibil, întoarcerea. Telefonul sună pierdut prin geantă. Știu că este el. Insistă probabil să ne vedem, să fugim undeva... de ce nu poate fi ușor?! Cafeneaua asta îmi aduce aminte că e încă decembrie, încă sărbătoare. Obișnuiam să iubesc perioada asta din an, beculețele colorate, mirosul de cozonac cald, cadourile, surâsul cuplurilor ce trec mână în mână pe trotuar. Azi par toate atât de departe... Pe geam sunt flori de gheață și dincolo de el pași se scufundă în albul zăpezii. O văd ca prin vis... e chiar ea: Ela! 

Mă cuprinde o bucurie inexplicabilă de parcă cineva mi-ar fi auzit strigătul de ajutor și a trimis-o tocmai pe ea să mă salveze.... sau?! oare?! Mă ridic repede... mai am puțin și îmi vărs cafeaua. O strig din prag și se întoarce greoi, cu ochii mari, aproape speriați.


- Bună! îmi spune, apropiindu-se.
- Bună! îi răspund, căutându-mi cuvintele... oare de ce am strigat-o? 
Durează câteva secunde până să leg firul ideii iar tăcerea asta mă apasă greu. De ce am strigat-o?! Ăăăă... cred că voiam doar să îți urez un an nou frumos... mda, doar atât am reușit să îngaim. 
Îmi răspunde politicos, urându-mi de bine dar cuvintele ei trec prin mine, fără să lase nicio urmă, niciun gând. Îl caută cu privirea, simt. 
- Nu e, sunt singură, rostesc ușor... nu știu de ce am spus-o! Lacrimile îmi inundă fața. Nu trebuie să mă vadă așa; plec. O privesc cum se îndepărtează, îndreptându-se spre bradul mare, împodobit cu globulețe și beteală și rămâne acolo, țintuită, pierdută printre gândurile ei. Mai am o șansă... să îi spun ei ce mă frământă și să sper că va vrea să mă ajute, că îmi va da răspunsurile pe care le caut. Plătesc în grabă și ies, aproape alergând.
E tot acolo... și fără să mă gândesc îi spun pe nerăsuflate:
- Nu știu ce să-i fac! am spus-o! la naiba, am spus-o!
- Adică?
- Adică e un mort viu. Nu cred că pot să-l fac să zâmbească. Și cred că îi lipsești. Îmi doresc să îi lipsești. Acum da, cred că am spus mai mult decât trebuia. Sper să nu întrebe nimic... sper să nu își fi dat seama nici măcar ce am zis... sper... Oare la ce se gândește acum? Pare că tremură.. sau mi se pare doar.
- Vorbește cu el. Nu am ce face! îmi răspunde și dă să plece. O prind de cot și o rog în tăcere să încerce. Eu nu mai pot, nimeni nu poate.. doar ea. Îmi spune ceva, dar văd numai lacrimile ce-i împânzesc privirea. Zâmbesc. Poate așa își dă seama că suntem amândouă de aceeași parte a baricadei, bucăți ale aceleiași povești triste, doi fluturi prinși în plasele greșite ale destinului. Acceptă să bem un ceai împreună și să vorbim despre cadouri și fulgi de nea, despre turta dulce din copilărie, despre nimicuri ce ne fură surâsuri. În fața cafenelei ne despărțim cu o strângere de mână și de suflet și ne continuăm drumurile separat, eu spre apartamentul călduros unde mă așteaptă cuminți cărțile din facultate și sofaua albastră ca o pată de mare, ea... cine știe.

***

Telefonul sună aproape tot timpul. Prietenele mele mă invită la cabane, petreceri, cluburi și eu nu am chef de nimic. Vreau să treacă și ziua asta, cu artificiile de la miezul nopții cu tot. Să închid ochii și să fie deja „mâine”. Iar el continuă să încerce să mă convingă că de data asta va fi altfel, că nu e nici prea târziu, nici prea devreme. Mi-aduce aminte cum era... de parcă vreodată aș fi putut să uit! În ușă aud bătăi, dar par așa departe încât nu reușesc să-mi spulbere visul. După un timp încetează doar pentru a reîncepe de două ori mai puternice și mai insistente. Mă ridic și deschid. 

Mi se taie răsuflarea și buzele lui le sfărâmă pe ale mele cu un sărut animalic ce-mi aprinde flăcări sub piele. Toate gândurile de până atunci se spulberă undeva pe hol, întrebările se sparg de pereții dormitorului și ultima îndoială cade pe podea împreună cu hainele noastre. Mâinile lui desenează hărți și dezgroapă comori, cu degetele îmi scrie versuri pe gât, în ochi dansează valuri. 

***

- Vino cu mine! lasă-mă să te duc departe, îmi spunea jucându-se în părul meu. Am biletele... pentru azi.
Mi se pare totul o poveste, o nebunie și nu reușesc să-mi amintesc cum am ajuns aici. 
- Ștefan... murmur ca trezită din vis.
- El nu te-a iubit niciodată. Ai fost un trofeu. Antidotul pentru Ela.. iar el, antidotul pentru mine. Dar sunt aici, acum...
- Nu pot! Trebuie să îl văd, îi arunc peste umăr în timp ce îmi caut hainele prin dulap.
Rămâne confuz, întins între așternuturile mov, cu privirile-i curgând pe coapsele mele goale.


Reading me...