Atât de gol

sâmbătă, 29 septembrie 2012
Când am pășit întâia oară pragul visului m-au întâmpinat pereții albi și atât de goi, scăldați în lumina unei dimineți înghețate de ianuarie. Preț de o clipă am uitat să respir, apoi mi-am scos pensulele și am început să pictez golul, infinitul și durerea. Gri. Am adăugat stângaci un zâmbet, o iluzie nouă, un dor. Galben. Am pus aripi cuvintelor și am presărat praf de stele peste speranțe. Albastru. Din tavan au început să curgă picuri mari și m-am ascuns tremurând sub umbrelă. Abia apoi mi-am dat seama că-i iubire, am închis umbrela și am dansat în ploaie. Se făcuse roșu.

Primii oameni care mi-au bătut la ușă mi-au adus cu ei vise noi. Mi-au dat putere să cred, mi-au încrustat litere aurii pe ferestre și au lăsat surâsuri moi printre file. Nici acum nu știu dacă au fost numai cuvinte ori dacă secundele pe care le-au lăsat aici au fost cu adevărat ale mele. Și au plecat...

Au urmat alți pași, alte priviri, alte surâsuri. Fiecare a luat câte ceva din mine. Fiecare a lăsat în urmă un parfum. Câțiva au zăbovit mai mult și-au înțeles. M-au luat de mână și m-au purtat prin întuneric. De la ei am învățat că uneori lumina se simte, că pereții micuței mele încăperi nu sunt limita nici capătul, că oamenii pot fi oameni și în spatele unor perechi de taste negre. Alții au vrut să-mi curme zborul. Au țesut pânze fine de iluzii și au folosit măști. Colorate și strălucitoare, e drept, dar la final tot măști. Ei m-au învățat că uneori, doar uneori, e bine să păstrezi comorile acolo unde nimeni să nu le poată găsi. În suflet. 

Dar cum să-mi învăț sufletul să nu mai creadă?

În Universul nostru plouă cu minciuni peste cioburi și cruci. Alergăm uzi, aproape înghețați, cu tălpile pline de sânge urmăriți de fantasme și căutăm frenetic lumina. Dar cine să o găsească?! dacă am uitat să căutăm în noi.


*Articol înscris la Blog Power, ediția 41 cu o temă propusă de Liviu*
*Mult succes și lor: "Sicane online", "In neantul blogosferei", "Online-Retributii" *


Duzina de cuvinte - A fost odată

În apele tulburi picăturile de ploaie se îneacă trist. Poartă în ele imagini ale norilor gri din care s-au rupt, culorile furate și rostogolite peste Lume și parfumul melancolic ce le-a prevestit începutul. Par reci și goale... simple lacrimi căzute din înalturi. Dar înăuntrul lor poartă de fapt neliniștea tăioasă al unui mâine nenăscut, neacceptarea amară a crucii purtate pe umeri, inconștiența dulce a tinereții și dansul frânt al timpului oprit. Otravă de doruri zdrobite de podelele Cerului, câteva zâmbete pe care oamenii și le aruncă întâmplător pe față în împrejurările cele mai stranii și un pumn de iluzii descusute de pe sufletele pierdute, cu rol de pansament - toate ascunse în stropii ce spală obrazul Pământului.


Valurile le sorb cu nesaț, primindu-le tăcut sub pielea lor lichidă, sub tâmpla măreață ce ascunde povești nescrise, sfârșite înainte de a vedea lumina dimineții. Și-atunci visele toate se amestecă indistinct, ca două mâini ce se caută prin ceață, două atingeri arse de același gând, tânjind după aceeași regăsire. Unite ca într-o șoaptă se topesc în îmbrățișarea ultimă... s-au întors în modul acesta la cea care le-a dat formă și tipare, aripi și cădere, albastru, pur. 

Reflexia tremurândă mă privește cu ochi goi umeziți de ploi și înecați în valuri. Întinde brațe moi de sirenă și surâde strâmb. Murmură întrebări fără șir... alunec ușor spre trupul fluid, încredințându-i o ultimă respirație, calmă, profundă, aproape uitată... A fost odată... 

*Cuvintele lor: "Almanahe", "Carmen Prciop", "Irealia", "Virusverbalis", "Scorpio", "Tara lui Cacarau", "Vero", "Dor" sub bagheta magică a lui Psi*


Cine sunt eu?

luni, 10 septembrie 2012
Pe aripa stângă se țese un vis
E roșu aprins și arde nestins
Mistuie cerul, în Iad preschimbând
Fiece dor, fiece gând.

Privirea e foc de comete căzând,
Văpăi de dorințe pe piele dansând
Parfum de păcat și dulce sărut,
De clipe rătăcite, de-amor neștiut.

Demoni deschid calea spre-abis,
Sfâșie carnea cu zâmbetul stins,
Și-au ochii de sânge ce-au înghițit
Zeci de suflete de lut amorțit.

Pe aripa dreaptă, albastrul celest
Picură cast lumină pe vers,
Și-adună speranțe în pumnul căuș
Cernite apoi pe Pământ, jucăuș.

Petale de flori din crude primăveri
Se-amestecă vag cu dulcile poveri
De muguri mângâiați de astrul ceresc
Cu razele calde și glas îngeresc.

Cuvântul e-aromă de Viață și zbor
Și ora-i eternă, nopțile nu mai dor.
Iubirea-i nectar, pe buze picurat,
Cântec de harpă niciodată uitat.

* Alte „eu”-ri rătăcite, în tabel la Psi *




Duzina de cuvinte - N-au mai rămas clipe

sâmbătă, 8 septembrie 2012

Vers alb e viața pe foaia mută a Timpului ce șterge cu atâta nepăsare litere de dor și urme de pași din suflete lăsate pradă uitării. Cuvintele, păsări cu aripi de fluturi, se izbesc sângerând de pereții trupului prea obosit să le mai curme zborul. Ieri l-au purtat spre grădini și paradisuri, spre vis, spre liniște dar azi... azi nu a mai rămas nimic. N-au mai rămas clipe. Clepsidra s-a spart și cioburile-au fost purtate de vânt, razele de soare s-au transformat în flăcări cu guri însetate de haos, inima bate lent și-n ea iubirile mor rând pe rând curgând cenușă în vene. 


Fereastra, ce cândva îi desena doar răsărituri, picură acum stropi mari de purpură ce cad agonizând din cenușiul cerului. Câteva fire de praf îi umplu ochii de lacrimi și-o frunză moartă i se așterne pe gura lividă înlănțuiți într-un ultim sărut blând și cast ca adierea caldă a unei speranțe noi. Dar e târziu și peste verdele mugur iarna vieții ninge regrete și dureri, cerne secundele ce s-au topit în nesfârșite așteptări, plouă minutele ce-au ars în căuș de nesiguranțe și întrebări fără răspuns. N-au mai rămas clipe... 

Și-acum scara nu mai urcă, „mâine”-le cândva statornic ce te aștepta cu zâmbete moi în prag e numai o părere. Orele nu mai zboară ci dor precum spini înfipți în palme și nicio mână nu ți se mai întinde să curme căderea. Singurătatea adună petalele ofilite ale unei vieți pierdute printre atâtea tăceri.

N-au mai rămas clipe... Nu mai e timp.

* Cuvintele lor: "Almanahe", "Anaconde", "Virusverbalis", "Dragos", "Dictatura Justitiei", "Carmen Pricop", "Irealia", "Altcersenin", "Dordefemeie", "Lolita" sub bagheta magică a lui Psi *


Am fost odată prieteni

luni, 3 septembrie 2012
Era toamnă arămie când te-am întâlnit și aerul îmi apăsa plămânii. Frunzele se desprindeau cu durere de lemnul spălat de ploi care le-a crescut de când erau doar muguri. Uitasem să respir și mai aveam încă cioburile tristeții înfipte adânc în privirile stinghere. Secunde topite în ore... cuvinte dansând într-o adiere caldă... suflete strânse în palme.. singurătăți ascunse între zâmbete... Așa a fost de-atunci, de când două umbre hoinare s-au fărâmițat de același petec de pământ arid și umed.



Furtuni de nisip ne-au zgâriat ochii și-am plâns împreună cu lacrimi de rouă sorbite avid de razele dimineții ce nu știam dacă și când ne vor mai mângâia visul. Răni adânci a lăsat timpul pe obrazul vieții netrăite încă. Le-am șters pe toate cu o bucățică de cer spre care fugeam atunci când am fi vrut să ne ascundem de întuneric ori reproș. De mâna ta am învățat să alerg iar după fluturii galbeni ori după vreo speranță purtată de vânt. Pe pielea ta a curs griul amar al zilelor de care mă dezbrăcam în fiecare noapte înainte să adorm. Tu îmi făceai din el tablouri iar eu le binecuvântam cu un surâs. Cu vocea ta am cântat iar zorii de purpură și cu degete de lut am zidit iluzii și am adunat stele căzătoare. 

***

Nu am știut niciodată câtă culoare se poate ascunde în doruri. Am pictat deja vreo două Universuri.
Nu am știut niciodată câte cuvinte bântuie tăcerile. Le-am mâzgăli pe toate pe cupola Lumii într-un poem ce plânge peste noi.
Nu am știut niciodată câte coșmaruri trăiesc printre povești. Le-am încredințat valurilor și uitărilor.
Și nu, nu am știut niciodată să-mi cresc aripi și să zbor singură oricât de multe curcubee mi-ai fi dăruit.

*Parfum de prietenii, în tabel la Psi*



După un sfert de secol

sâmbătă, 1 septembrie 2012

Moara nopții macină stele și le împrăștie peste lume purtate alene de respirația Pământului ce-și odihnește tâmpla bătrână pe-o margine de vis. E liniște iar pereții orașului par doar picturi conturate vag de mâna tremurătoare a unui pictor părăsit de imaginație, pradă unui zbucium perpetuu de iluzii și aripi frânte. Lumini îmbracă întunericul, adăpost al viselor sparte, al vieților peste care plouă gri doruri și al zâmbetelor furate și ascunse în cutii albastre. Sub cercul plin al lunii frunze cândva verzi plutesc precum fluturi cernuți dintr-un Univers îndepărtat, teluric, prea-plin de culoare și însetat de cădere. 

Cerul se topește peste Ființă atras ca un magnet de promisiunea mută a firii; și-așa, ieșit din tipar, își varsă Luceferii printre firele moi de iarbă ca o dulce tulburare de ape presărate cu nuferi. Linia orizontului picură aur pe vârfurile copacilor și mângâie petalele stinse ale florilor ce, stând într-un picior, își pleacă capetele în semn de slavă. Vremea lor s-a scurs și-și lasă iar tributul pe altarul Timpului dătător de Viață.  

Pâinea dimineții se coace sub razele moi ale zorilor cu parfum de melancolie și cu fiori de început nou.  E prima zi de toamnă... după un sfert de secol.

*Cuvintele lor:  "Almanahe", "Jora", "Dordefemeie", "Dragos", "Verovers", "Vero", "Tibi", "Cammely",  "Scorpio", "Dictatura Justitiei", "Virusverbalis", "Carmen Pricop", "Irealia"  sub bagheta magica a lui Psi*


Reading me...