Visare

luni, 27 august 2012
Albastru

Alene

Calm

Miraj

Orizont

Reflexie

Sfarsit

































































































* Nu este un concurs, este doar blogging interactiv!
Alege si publica intr-un articol, 7 fotografii  care te-au impresionat cel mai mult in saptamana ce tocmai a trecut, ataseaza cate un cuvant pentru fiecare fotografie publicata in functie de ceea ce-ti sugereaza tie fotografiile in cauza si inscrie articolul la Monday Seven! *

Otravă de vis

joi, 16 august 2012



Ce-i de făcut când visele dor
Și soarele-îngheață și îngerii mor,
Când aripa-i frântă de țipătul mut
Al iluziei cioplite într-un biet trup de lut?

Ce-a mai rămas dintr-un suflet ciopârțit
De cuvântul-pumnal, cu vârf otrăvit
Cu lama tăioasă pătată de sânge
Strălucind sub privirea ce-a uitat a mai plânge?

Ce mai am azi când trupu-i udat
De picuri de smoală, în lacrimi scăldat
Căutând zadarnic în negrul mormânt
Un fir de speranță... un vis ce-a durut?

Spinul întrebării

joi, 2 august 2012
Singură... Un eu și un alt eu și-atâtea suflete ce vibrează în jur. În aer plutesc gânduri și zboară așteptări cu aripi albe de albatroși. Șoapte abia auzite picură peste ele ca o alinare, ca promisiunea mută a unui „mâine” mai viu ce-a șters lacrima rece a lui „ieri”. 

Ochii mi se pierd în zarea albastră deasupra căreia cupola Universului freamătă ca un ocean necunoscut în care fiecare zi este un alt miracol. Armate de copaci se întind în rânduri drepte cu crengile întinse către soare, a rugăciune pioasă. Peisajele dansează ca o rolă de film redată vag de un aparat pe care timpul a curs greu. 

Mă întreb uneori la ce mă gândesc... dar gândurile se pierd undeva de-a lungul unui drum prăfuit ce mă duce tot mai departe de o bucățică de viață, de tabloul pictat cu amintiri pe care l-am lăsat în camera goală când am plecat, de destinele ce s-au legat de al meu fără să știu sau fără să vreau. Drumul ce mă apropie de-un vis  cu fiecare respirație, cu fiecare bătaie de inimă. Timpul se dilată și se contractă în același timp, clipa mă doare și mă bucură, mă strivește și mă înalță, ora mă aruncă spre un Rai plin de demoni... ai mei, ai tăi, ai noștri.

Doi ochi îmi sfredelesc fruntea vrând să-mi guste iluzia, să-mi dezbrace mintea, să-mi tulbure apa calmă a ființei cufundată în marea albastră de slove. Privirea mea îi face să predea armele și să capituleze. Nu pot  înțelege abisul ce-mi ține loc de iris așa cum nu pot înțelege frenezia stiloului alunecând pe hârtie, ori zâmbetul abia ghicit ce-mi conturează buzele. Privesc în geam reflexia unei enigme cu spinul întrebării înfipt adânc în tâmplă: „Oare lăsăm bucăți de suflet în fiecare loc spre care pașii Vieții ne îndreaptă? Și dacă da, ce vom lăsa în ultimul loc în care vom ajunge?”


Reading me...