R's - Monday Seven

luni, 9 iulie 2012
Random

Reddish

Reflective

Relax

Remarkable

Romance

Rush



















































































































* Nu este un concurs, este doar blogging interactiv!
Alege si publica intr-un articol, 7 fotografii  care te-au impresionat cel mai mult in saptamana ce tocmai a trecut, ataseaza cate un cuvant pentru fiecare fotografie publicata in functie de ceea ce-ti sugereaza tie fotografiile in cauza si inscrie articolul la Monday Seven! *


Invitație la viață (11)

duminică, 8 iulie 2012
Mi-au rămas numai o mie de cuvinte, o mie de respirații, o mie de bătăi de inimă. Restul au zburat în zări goale precum păsări speriate de siluetele negre ale nopții. S-au pierdut undeva, între două clipe efemere iar eu am uitat să le numar, să le apreciez, să le simt. Le-am împrăștiat ca omul ce se crede nemuritor, trăind printre zei. Le-am oferit celor ce nu aveau nevoie de ele, le-am picurat în urechi surde și le-am desenat unor priviri oarbe. Le-am scris pe ziduri murdare de mucegaiul atâtor minți, ziduri pătate cu minciuni și iluzii furate. Le-am tatuat pe inimi ce au uitat să simtă, împietrite de dorurile lor și împovărate de cicatrici.

Uneori au fost mângâieri și au lăsat în urmă parfum dulce. Alteori au fost pumnale spălate de lacrimi și regrete. Dar era prea târziu... Victimele agonizau atârnate de mâna mea precum păpuși cu destinele înnodate iremediabil de soarta păpușarului. Au fost și cântec uneori, poveste cu zâne ori poem de amor. S-au transformat în țipăt și blestem, în otravă și săgeți înmuiate în venin. Au salvat, au ucis, au zâmbit și au plâns. Au fost cuvinte sparte de podele și plouate peste geamurile atâtor încăperi albastre. Au fost... uneori fără rost, egoist și laș. Negândite, nerostite... necuvinte. 

Mai aveam o mie de cuvinte... acum au mai rămas doar 768.


 „Make every word count”


Sclav al măștii

joi, 5 iulie 2012
Pășesc timid pe lemnul lăcuit cu privirea fixată într-un punct distant, parte al unui alt gând, al unui Univers în care eu am învățat să zbor iar ei au învățat să îmi zâmbească. Azi, aici, pe maroul prăfuit curg picături grele de catifea roșie iar în spatele ei mii de șoapte plouă peste tremurul mâinilor mele pe care nu știu unde să le mai ascund. Îmi amintesc imagini sparte dintr-o oglindă... Rochia, pantofii, o față palidă cuprinsă de temeri, cerceii - două lacrimi suspendate de un fir argintiu perfect asortate cu liniile umede desenate pe chip. Voci ce mă întreabă distant dacă sunt gata și țipătul inimii ce stă să se fărâme în piept de dorurile împrăștiate în încăperi goale și pe străzi pustii. 

Rămân fără aer pentru o clipă și pare că lumea întreagă se îneacă violent cu aburii otrăviți ai unei tristeți nemărturisite. Peretele roșu, catifelat și greu se ridică lent zdrobind cu fiecare centimetru visele unei minți ce a uitat să mai trăiască, ce a uitat să mai fie. Îmi desenez un zâmbet peste lacrimile mute. Mi-e teamă că se va șterge, dizolvat de atâta amar și suferință. Mi-e teamă că voi rămâne dezgolită cu sufletul în mâini iar ei îl vor rupe în bucățele ce le vor ascunde în sertare vechi, mirosind a mucegai. Mi-e teamă că rolul meu nu va fi pe placul lor și-atunci voi fi doar un actor izgonit la capătul lumii, înjunghiat noaptea de cuvinte ascuțite, purtând veșmântul ponosit al uitării. 

Îmi pun masca. Doamne, câtă culoare ai pus în ea și câtă strălucire! Mă strânge ca într-un căuș metalic, rece și atât de greu. Dar nu mai simt nimic. Doar ea gustă stropii sărați ce cad fără oprire. Acum nu mai există nimic. Aud doar firele de nisip curgând prin clepsidre și aplauzele lor entuziaste. Ce bine că ei nu pot vedea ce întuneric a cuprins întreaga-mi ființă și nici mlaștina în care mi se-afundă sentimentele cu fiecare respirație, cu fiecare gest. 

Aclamă. Sufletul tace. Ochii ard.

***

Vântul rupe bucăți mari din iluziile mele purtându-le spre alte lumi ca frunzele moarte ale unei toamne de demult. Trupul sângerează ca după o luptă aprigă în care soarta l-a uitat, pradă stafiilor cu chipuri de oameni ce i-au smuls aripile și i-au umplut sufletul de vânătăi. Din rochia diafană au rămas doar zdrențe murdare ce abia îi mai feresc pielea de ploile reci ce-i spală nopțile și singurătățile. Pantofii i-am pierdut pe undeva, între „ieri” și „mâine” și în picioare s-au înfipt spinii câmpului și ai nepăsării. Cerceii i-am vândut pentru un colț umed în care să-mi pot îngropa chipul atunci când furtuna se amestecă cu fumul torțelor și cu otrava dimineților. Mi-au rămas doar lacrimile și din ele nu pot face cercei. 

Amintiri și himere dansează în jurul meu... cortina, scena, aplauzele. Și apoi țipetele îngrozite, paharele sparte, florile călcate în picioare, teatrul transformat în scrum și viața mea împrăștiată în cele patru zări, golită de speranțe și prădată de zâmbete. Masca a căzut. Pe umeri povara zilelor apasă precum o ghilotină. Clipele calcă gri pe pământul măcinat de boli și de-atâtea necuvinte câte au curs între noi. 

Îmi privesc sufletul...Doamne, câtă culoare ai pus în el și câtă strălucire! 

*Articol înscris la Blog Power, ediția 29 cu o temă propusă de Surasdeamagire*


Cealaltă...

* scris în paralel cu Andra *

Rânduri aurii mi se aștern în față, dar parcă nu disting nicio literă din tot dansul nebun imprimat pe bucățica albăstruie de hârtie. Oricine i-ar fi învățat textul pe derost până acum... și totuși privirea mi se pierde undeva, într-un alt Univers, absorbită de apele adânci și verzi ale ochilor lui. Câteva cuvinte se sparg de pereții încăperii smulgându-mă cumva dureros din visul meu:

- Ai văzut învitația? Mergem, nu-i așa?!

Încerc să-i răspund ceva, dar sunt prea absorbită de zâmbetul acela impregnat undeva în spatele retinei ce acum s-a întors, bântuindu-mă precum o fantasmă zidită pe veci între cărămizile unui vechi castel. 
Bâzâitul telefonului aduce cumva cu strigătul ascuțit al realității. Tresar. El răspunde scurt și iese din cameră. Sunt din nou singură cu gândurile mele... 
...

De douăzeci de minute mă privesc în oglindă și parcă nimic nu este cum ar trebui. Șuvitele brunete refuză să stea la locul lor și parcă nici genele nu sunt atât de lungi. Culoarea asta de ruj nu se asorteaza deloc cu rochia și...

- Haide, Amalia! Oricum ești frumoasă, îmi spune și mă sărută pe umărul gol. Îl privesc neîncrezătoare...
- Nu vreau să fiu frumoasă! Vreau să fiu cea mai frumoasă!

Mă cuprinde în brațe zâmbind îngăduitor în timp ce mă uit pentru o ultimă oară la mine, cea din oglindă. Îi aranjez gulerul cămășii și ieșim ținându-ne de mână. Presimt...Va fi o noapte lungă. 
Luminile orașului ard în întuneric, torțe vii ghidând pașii trecătorilor împovărați de atâtea gânduri și înveliți în ambalaje colorate, de iluzii proaspete, menite să le apere sufletele de sentimente prea adânci. Vântul le leagănă dorințele și visele și trec așa, anesteziați, prin lume fără a-și fi găsit destinația, veșnici călători printre secunde și clipe. Cu ce mă deosebesc eu de ei? De ce aș fi altfel? Alerg de-atâta timp după o himeră mințindu-mă deseori că e reală. Uneori o ating. Alteori o evit. Deseori fug... 


Răcoarea de afară mă zgârie brusc pe piele și mâna lui întinsă spre mine mă face să tresar. Am ajuns.
Înăuntru invitații se plimbă zgomotos în jurul bufetului așezat într-un colț, comentând și savurând delicatesele. Chelnerii le oferă grațios vinuri sau șampanie, toate însoțite de zâmbete amabile. Dan se apropie și ne salută jovial. Se pare că petrecerea este pe gustul lui chiar dacă este neînsoțit. Recunoaște că este la „vânătoare”, dar până acum nu a prins pe nimeni în mrejele sale. Deodată ochii i se luminează. Îi urmăresc privirea și dau de ea... Ela. Trebuia să îmi dau seama că va fii și ea aici! Ștefan rămâne câteva clipe nemișcat. Pare o statuie grecească, albă și atât de rece, dar cu ochii arzând. Îi ating mâna ca din greșeală și, trezit din vis, mă sărută scurt și apăsat.

- Dansăm? mă întreabă absent, cu privirea încă ațintită asupra ei, mângâindu-i parcă trupul. 
Fără să răspund ne îndreptăm către celelalte perechi ce alunecă ușor în cercuri moi, purtați pe notele elegante ale muzicii atât de atent aleasă. A ales-o personal... îl cunosc prea bine și melodia asta... Nici nu mă dezmeticesc bine că mă simt luată pe sus și ajung cumva aproape de mesele încărcate cu platouri pe care strălucesc tacâmuri argintate. Ștefan, pierdut în mulțime, se îndreaptă hotărât spre Ela.

- Aici erai! îi aud vocea aproape de urechea mea. Un fior îmi urcă pe ceafă și câteva picături de sudoare rece mi se preling pe tâmplă. Încerc să-mi controlez vocea, dar sunetul ei mă sperie parcă...
- Frumoasă petrecere! bolborosesc aproape indistinct. Zâmbește.. Ah! zâmbetul ăla nu poate însemna nimic bun și, judecând după cum se uită la mine, am rămas deja dezbrăcată. 
- Unde-i Ștefan? întreabă sorbind din paharul de vin.
- Cred că e afară, răspund și privesc prin geamurile mari. Stă de vorbă cu Ela.
- Ela... aceeași „Ela”? spune cu un accent malițios. 
Mă întorc brusc spre fereastră și îl văd acolo, cu „aceeași Ela”. Trebuie să fac ceva. Ies.
- Ștefan? Iubitule, ești bine? întreb ieșind numai pe jumătate în frigul de afară. Nu-mi răspunde. Se ridică doar de pe trepte și trece pe lângă mine zâmbind. Ela rămâne nemișcată în bătaia vântului, cu ochii în gol. De-aș putea rămâne și eu afară, cu ea...


Întâmplări - Monday Seven

luni, 2 iulie 2012
Gigant

Nemărginit

Oază

Pictură

Pierdut

Suav

Tradiție




















































































































* Nu este un concurs, este doar blogging interactiv!
Alege si publica intr-un articol, 7 fotografii  care te-au impresionat cel mai mult in saptamana ce tocmai a trecut, ataseaza cate un cuvant pentru fiecare fotografie publicata in functie de ceea ce-ti sugereaza tie fotografiile in cauza si inscrie articolul la Monday Seven! *


Reading me...