Ploaie

joi, 27 octombrie 2011

Cu tălpile goale pășea pe marmura rece și plină de apă. Rochița albastră, cusută cândva cu vise, era acum doar o stranie țesătură ce îi acoperea trupul firav. Ochii scăldați în lacrimi străluceau plăpând, căutând ieșirea. O fetiță cu părul castaniu și obrazul palid, cu inima smulsă mult prea devreme din piept, cu zâmbetul gol...

Holul infinit o adăpostea ca un mormânt, cu pereții vopsiți în gri fad și cu miros de speranțe distruse. Zgârieturi ciuate brăzdau pe alocuri tapetul, amintindu-i de lupta ce o purtase până când ultima picătură de viață i se scursese din vene...

Și totuși... Ușile grele din lemn se închiseseră cu zgomot, una câte una, zdrobindu-i crud iluziile nemărturisite încă. Otrava dezamăgirii îi ucidea ușor fiecare gând și fiecare aminitire scăldată în lumină ... Ecoul durerilor ce le îngropase sub cicatrici încă sângerânde îi vuia în urechi asemeni unui ocean lovit de furtună...

Din tavanul negru stropi mari de lacrimi cad... peste sufletul agonizând... peste simțurile distruse... peste bătăliile pierdute...

Seems like it's raining forever

Doar câteva...

duminică, 16 octombrie 2011

Și știu că visele mele sunt doar praful mărunt ce ți se înfige în ochi uneori, zgâriindu-ți retina.
Și știu că lacrima mea e doar o altă picătură de apă sărată ce-ți atinge în tăcere trupul prea obosit ca să o simtă.
Și știu că vorbele mele sunt doar înșiruiri de litere ce-ți trec indiferent prin timpan, amestecându-se cu zeci de alte zgomote.
Și știu că speranțele mele zac sub tălpile tale nepăsătoare... nici nu ți-ai dat seama când le-ai strivit.
Și știu că durerea mea e doar un tablou cenușiu agățat pe peretele unei încăperi goale în care niciun suflet nu mai pășește acum.
Și știu că sufletul meu chinuit e doar un altul printre atâtea mii.

Da, știu!

Câteva vise printre atâtea nopți...
Câteva lacrimi printre atâtea furtuni...
Câteva vorbe printre atâtea strigăte...
Câteva speranțe printre atâția nori negri...

Câteva... Pentru tine sunt doar câteva...

Inima....

sâmbătă, 8 octombrie 2011

Da! Se obișnuise să își ducă zilele în colivia ei aurită... toate la fel, parcă trase la indigo... toate sub aceeași bucățică de cer albastru.
Cu speranțe multe îndesate într-un buzunar neîncăpător, cu sufletul împachetat într-o valiză colorată pe care praful își odihnește acum particulele, cu gândurile ascunse într-un colț de inimă, ferit de orice privire sau atingere. Aripile, țesute cândva din flori și vise, s-au ofilit și au căzut pe podeaua rece, ca frunzele de toamnă care valsează prin văzduh.

Și le-a lăsat să cadă... Și le-a lăsat să moară....

Și-acum colivia o strânge... zilele plâng în fiecare noapte, cerul albastru este doar un gol imens... Speranțele vor să alerge din nou... sufletul vrea să zâmbească sub raze calde de viață... gândurile tresar la fiecare adiere de vânt venită de departe.

Trupu-i e aici... reconstruiește aripi, cândva pierdute, din frunze moarte și boabe argintii de rouă.
Dar inima....

Reading me...